Recenzii

====================================================

AMURGUL SPERANȚEI ȘI UN NOU ÎNCEPUT        

 

            Pornind chiar de la titlu, romanul Amurgul speranței, semnat de Ileana Lucia Floran, apărut la Editura Emma, 2011, se brodează în jurul speranței: de-a trăi, de-a găsi fericirea, măcar pentru o clipă, sau măcar momentele cu adevărat împlinite, prin intermediul amintirii, de-a retrăi prin gând și prin puterea minții acele secvențe de viață care ar fi trebuit să fie eterne, dar care s-au aflat, și ele, sub imperiul devastator al timpului.

În cele 107 pagini, „romanul destinelor răvășite”, cum îl numește Mariana Pândaru, cartea dezvăluie trăiri tumultoase, clipe de restriște, rateuri – atât de… familiare omului, în general, dar și lecții de prietenie autentică. Personajul principal, Sadna, un nume pe cât de insolit, pe atât de percutant prin destinul pe care îl tăinuiește, în urma unei mici dispute cu familia ei, meditează amplu pe marginea firului propriei vieți. În text alternează timpul prezent, al narării, cu cel al amintirii, situat pe coordonate diferite, și ca ancorare în timp și ca intensitate a trăirii. Prindem drag de Sadna încă de la prima privire, întrucât personajul, al cărui portret moral este complex conturat, impresionează printr-o prezență singulară în spațiul anost și rece al unei lumi postmoderne (sau cum s-o mai fi numind) în care trăim. Ea se profilează pe fundalul unei copilării lipsite de griji, înconjurată de dragostea părinților ei – prezența bunicului, deși discretă, nu este mai puțin importantă. Familia devine astfel temă, ax în jurul căruia vibrează o sumă de situații de viață diverse și acute: la grădiniță, ca educatoare, la facultate, în sânul familiei ș.a.

Sadna este exponentul unei anumite categorii, aceea cu statut atât de vulnerabil al intelectualului, am îndrăzni – situat în descendența eroilor camilpetrescieni –  sensibil, discret, generos, mărinimos, altruist, capabil să ducă până la jertfă de sine dragostea și interesul pentru ceilalți. Dinu, personajul antipodic, este bine ancorat în spațiul unei realități și a unei lumi meschine, ipocrite, în care se proclamă neîncetat primatul banilor. În schema eternului conflict între UTOPIA și REALIA, Sadna impune alt sistem de valori, face notă discordantă într-un cadru ostil, perfid și mercantil, în care cuvântul de ordin devine averea, cu tot ce derivă din setea înavuțirii: agoniseala, snobismul, superficialitatea, autosuficiența, agresivitatea și incisivitatea.

În Cuvântul autorului, scriitoarea se exprimă, am spune, în termeni arghezieni, despre cuvintele care o „înconjoară, în fiecare clipă a vieții”, „se rostogolesc” și o „învăluie ca niște frunze purtate de vânt. Niciunul nu trece stingher”, „fiecare lăsându-și amprenta” asupra vieții sale, creându-i „gânduri, sentimente, impresii”. Deși încearcă să le ignore, cuvintele par a se însufleți și o asaltează „ca viespile”, am adăuga noi… arghezian. În același context amintim aprecierea autoarei privind destinele pe care a avut ocazia să le cunoască și care „nasc” alte destine, literare, de această dată, devenind personaje.

Cartea ne este dăruită nouă, cu aceeași dragoste cu care deja suntem obișnuiți, și, ca destinatari, urcăm, citind-o, încă o treaptă, în zbuciumul nostru spre cunoaștere, spre desăvârșire. În același cadru al credo-ului arghezian, în care Cartea Poetului devine dar, treaptă, autoarea ne invită a participa, alături de personaje, la o odisee cu atribute inițiatice, în care urmărim protagonista ca într-un veritabil bildungsroman, din copilărie pâna la 45 de ani. De împlinirea ființei, până la această vârstă, nu poate fi vorba, dată fiind nefericirea ei, alături de un soț care are o amantă, o neglijează, de atâția ani și care nu a iubit-o niciodată, conform propriilor mărturisiri. Sadna rememorează diverse frânturi de viață, stând tristă în camera ei, într-o dimineață, răpusă de neputința de a înțelege de ce și cum s-a putut întâmpla, cu o seară înainte, să intre în conflict tocmai cu părinții ei, pe care îi iubea idolatru și față de care avea un respect nețărmurit. Aceștia i-au atras atenția că nu e momentul adopției unui copil, în contextul în care soțul ei e mai mult plecat și care, chiar și atunci când e prezent, e absent și indiferent. Sadna i-a luat apărarea, dar, pe măsură ce se țese firul stufos al amintirii, conștientizează că Dinu se înstrăinase mai de mult de ea, de sine, de familia ei.

La sosirea soțului ei, în urma deconspirării unor tulburătoare adevăruri, Sadna devine o alta, aflată la un nou început, de data aceasta fără Dinu, gustând dintr-o libertate pe care nici n-a visat-o până atunci. Află că părinții ei au făcut din căsătoria ei un „troc”, în care s-a pus problema obținerii unui loc de muncă pentru Dinu și a unui teren, nicidecuma a iubirii și a împlinirii ei într-o căsnicie.

Încheind tot în cheia nemuritoarei speranțe, credem că Sadnei i s-a hărăzit un destin fericit, acela care nu a fost să fie alături de Dinu, soțul pe care ea l-a iubit cu adevărat, dar de care ea nu a  fost niciodată iubită.

 

prof.dr.Mihaela Rotaru

             

====================================================

O seamă de gânduri despre Spirala gândului

 

Volumul de poezii Spirala gândului este semnat de Ileana Lucia Floran și a apărut la Editura Emma, 2012. Însumând 48 de poezii, volumul ne facilitează accederea într-un univers unic, cu totul aparte, în accepția plenară a cuvântului, un spațiu în care suntem părtași deopotrivă bucuriei și tristeții, înălțării și căderii, izbânzilor omului, dar și răsunătoarelor sale căderi. Vieții înseși, cu alte cuvinte.

Este demn de remarcat faptul că eul liric se manifestă eruptiv, aducându-ne aminte de trăirile dionisiace sau de intensitatea sentimentului din versul blagian. Alteori, intrăm în recluziune, damnați și închiși într-un cerc bacovian din care e imposibilă evadarea, oscilăm arghezian între credință și tăgadă, între afirmație și negație, emblemă a destinului uman, în general. În descendența ermetismului barbian, plonjăm uneori în spațiul ludic al cuvintelor, al ambiguității mesajului, al echivocului, al absconsului, al cripticului. Autoarea ne invită astfel la un amplu excurs literar, intelectual și spiritual, situat la granița dintre tradițonal și modernist,  tranzitiv și reflexiv, între extroversie și intrare (penitentă) în sine – o seamă de trăiri și de nuanțe ale ființării.

Experimentăm astfel diverse manifestări, uneori complementare, altele chiar contradictorii, trădând astfel inconstanța și nestatornicia sufletului uman. Versurile par a transmite ca un leitmotiv faptul ca timpul trece și ne trece, se consumă și ne consumă. Structuri percutante și niciodată perimate precum fugit irreparabile tempus, ubi sunt sau vanitas vanitatum omnia vanitas trasează niște contururi clare universului poetic de față.

Temele care jalonează spațiul liric am îndrăzni să le subsumăm supratemei timpului și fragilității ființei. Solitudinea, efemeritatea, perisabilitatea omului, setea lui de a atinge desăvârșirea și absolutul, după ce va fi gustat mai întâi din amărăciunea și profunzimea căderii și a abisului, credința ca șansă, ca mijloc de evadare din povara și prozaismul vieții cotidiene, amintirea ca modalitate de reiterare a copilăriei și a tinereții – sunt doar câteva din punctele de reper ale cadrului poetic conturat. Se schițează un profil leonin, de efigie chiar, al unui om putenic, capabil să răzbată și să surmonteze obstacolele destinului. Pe de altă parte, se prefigurează portretul unui om răvășit, tulburat, victimă a unei eterne și istovitoare problematizări, nuanțări, care merge până la esență, la sublimare. Soarta schimbătoare, inconstanța și capriciul ființei umane marchează amplu acest spațiu ideatic, extrem de consistent.

În ceea ce privește iscusința de artizan a poetei, vom remarca dintru început sintaxa îndrăzneață pe alocuri, alteori cuminte, de asemenea, titlurile, în majoritate reduse și ele la esență, la un substantiv menit să concentreze întreaga substanță ideatică a poeziei. Semnele de punctuație au o valoare nebănuit de expresivă în contextul în care apar, întrucât, în acest cadru, atât de abil schițat, nimic nu e întâmplător, din contră, privită holistic, Poezia doamnei Floran vorbește de la sine de o înaltă măiestrie. Astfel, vom remarca punctele de suspensie, semnele de întrebare sau de exclamație, a căror recurență ne creează o atmosferă – să-i spunem fără urmă de ezitare – de taină, la ceas liturgic, de poveste și de confesiune, a cărei sinceritate ne deconcertează și ne provoacă la o deschidere înspre marile adevăruri ale existenței dintotdeauna și de pretutindeni. Cititorul devine în acest mod martor, complice chemat să pătrundă și să fie copărtaș acelorași vechi și mereu noi trăiri, idei, manifestări, dureri, suferințe, sentimente etern umane, împovărătoare și ireductibil devastatoare de suflet.

Unele poezii sunt nestructurate pe strofe, răspunzând astfel unei nevoi de exteriorizare nezăgăzuită, altele, puține la număr, dar cu o densă consistență, delimitează cu ajutorul strofelor manifestările ființei, concentrate în versuri. „Vocabulelor privilegiate” – pentru a folosi o sintagmă a lui Noica – precum iubire, înălțare, dor, dorință, durere, credință, perisabilitate, li se adaugă cuvinte care, aparent, nu au niciun punct de tangență cu câmpurile semantice construite de acestea, cu o extrem de mare putere de pătrundere. Viziunea de ansamblu este aceea a unui joc de puzzle, în care fiecare piesă se află într-o strânsă legătură cu celelalte; luată separat, surprinsă autonom, Poezia își dezvăluie poziția vulnerabilă, aceea ce derivă firesc din ideea de fragmentarism și scindare a unui monolit. Așadar, Poezia doamnei Floran trebuie pătrunsă atât cu mintea, cât și cu inima, ca un tot unitar, în organicitatea ei. Numai în acest mod ea poate vorbi plenar cititorului – Demiurg creator de alte și alte universuri, născânde din substanța acestui univers, deja dat – despre trăire, viață și moarte, îngemănate și crescânde una din alta, deoarece se cunoaște prea bine că „moartea se altoiește pe viață, cresc împreună”, cum bine sintetiza odinioară, zguduitor și tragic, poetul Rainer Maria Rilke.

prof.dr.Mihaela Rotaru

=============================================== 

Un volum dăruit nouă – Dincolo de daruri

        

         Volumul de poezii Dincolo de daruri, semnat de Ileana Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și reprezintă un valoros dar oferit cititorilor. După cum titlul ne relevă, autoarea ne dăruiește un buchet de poezii, cu traducere și în limba engleză, un cadou de suflet, un liant între generații, trecute și viitoare, punte de legătură între cel ce oferă și cel ce primește. Se instituie astfel o inextricabilă legătură (apanajul celor Aleși) între cel ce creează și cel ce decriptează mesajul primit. Statutul cititorului este unul privilegiat, situat în proximitatea unui adevărat Demiurg, creator de lumi, de universuri aparte, născute pe marginea sau din Poezie, adică tocmai din darul primit.

Traducerea care însoțește textul oferă cititorului noi oportunități de interpretare, de analiză a versurilor și a universului conturat – un aidememoire al autoarei, sau, la fel de bine, confesiunea acesteia. În poeme precum Rugăciunea de început, uvertura volumului, și Poezia, autoarea își manifestă crezul poetic. Credo-ul se întemeiază pe ideea că rolul și locul Poetului este în Cetate, cu rol de căpătâi. Importanța covârșitoare a artistului – Privilegiatul, înzestrat cu har, cu talent, cu mulți talanți, este subliniată în mai multe rânduri. Prin creația și arta sa, artistul se erijează orgolios în ipostaza privilegiată de mentor, de virtuoz al condeiului, de maestru care se jertfește pe altarul creației sale, binecuvântare și blestem totodată. Binecuvântare întrucât satisfacția și împlinirea prin creație este rezervată doar unora, celor care își pun rodul ostenelii și al jerfei lor în slujba semenilor. Blestem întrucât tributul plătit este, uneori, prea mare.

Exercițiul liric capătă consistență și prin jocul formelor verbale – alternează diverse moduri și timpuri, de la indicativul cu prezentul lui cert, concret și palpabil, la gerunziul sonor și percutant. Ne situăm în aceeași zonă a morfologiei și a sintaxei când remarcăm predominanța substantivelor și a adjectivelor, prezența răzlețită, dar demnă de remarcat, a adverbelor și a pronumelor. Acestea din urmă devin, în majoritate, mărci ale prezenței consistente a eului liric, pronume sau adjective pronominale de persoana I singular. „Înainte de a-mi elibera cuvintele/ mi-ar prinde bine o îmbrățișare…” (Eliberare). Persoana I singular și plural a verbului devine astfel reper al confesiunii, pilon de susținere pentru un întreg eșafodaj: „Repet cifra în minte/ și simt c-am greșit undeva…/ poate ar trebui/ să mai pun o virgulă.” (Aniversare) Forma de plural face ca adresarea către noi să fie directă, nemijlocită, și, ca atare, cu impact puternic asupra conștiinței: „Suntem  – din nou – / pierduți printre lupi.” (Deșertăciune)

În același context vom semnala recurența punctelor de suspensie, care oferă cititorului răgazul de a medita pe marginea amplelor problematizări: „Mă privesc de departe:/ nici măcar nu exist…” (Lucruri ciudate) Semnele de întrebare nu fac decât să dezvăluie acutele trăiri ce stau în spatele interogațiilor. Virgulele, alături de alte semne de punctuație care impun sau evidențiază pauza, valorifică valențele tăcerii. Se instituie un univers singular, în care întrebările primesc sau nu răspuns: „Va reuși, ce?/ să trăiască?/ să se bucure?/ să iubească?” (Lucruri ciudate), „Cine-o fi de vină pentru toate?/ cunoașterea sau ignoranța?” (Poate…), dar care, în mod cert, creează un cadru problematizant.

Portretul își găsește un loc de cinste în această complexă schemă lirică, este vorba despre portretul bunicului, exponent al unei lumi trecute, diferită de cea în care trăim: „Avea zilnic câte un deadline (…)/ deși habar n-avea de marketing.” Oarecum atipică, poezia Speranțe atemporale își ia seva din „mijloc de decembrie ’89” și surprinde frânturi de gânduri și atitudini: „Veniți cu noi” – glasuri de afară/ „Și dac-o fi adevărat/ – gândesc.”

Privit holistic, lirismul subiectiv vine în continuarea, dar și în regândirea tradiției, reabordarea constând tocmai în conjugarea unor mai vechi teme cu filtarea lor prin mai noi și mai moderne prisme.

prof.dr.Mihaela Rotaru

=================================================

CROCHIURI în SLOVE de Ileana Lucia Floran

 

 

              „Cred însă că e bine… să ne întrebăm, la rece, ce am câştigat şi ce am pierdut şi, dacă se poate, să întreprindem câte ceva pentru o recalibrare a facultăţilor noastre intelectuale şi sufleteşti în contextul lumii contemporane. Marile reforme morale şi instituţionale nu pot începe decât de aici, de la reforma individului, de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial.”

(Despre frumuseţea uitată a vieţii – Andrei Pleşu)

 

Prin prizma acestor opinii pare a-şi fi gândit crochiurile Ileana-Lucia Floran, transfigurând literar, cu umor şi înţelepciune, aspecte ale vieţii, din dorinţa de a trage semnalele de alarmă asupra imposturii şi parvenitismului, care pândesc funcţiile şi „căpătuiala” materială. Cu aceleaşi gânduri deapănă, pe ghemul vieţuirii, amintiri şi impresii, care să ne îmbogăţească spiritul, sufletul şi gândul.

La sfârşitul unui an rodnic pe tărâmul emulaţiei culturale din oraşul Paliei, Ileana-Lucia Floran oferă cititorilor o nouă carte, care încheie un număr de zece, cifră sugestivă pentru lansarea scriitoarei, în numai câţiva ani, între împătimiţii condeiului, care au ceva de spus şi de transmis semenilor.

Volumul „Crochiuri în slove” (Editura Emma Orăştie, 2012) concentrează trăiri prezente, retrospective şi cronici literare, rod al talentului şi al creativităţii autoarei. Titlul cărţii sugerează „scânteieri ale realităţii” termenul „crochiuri” (preluat din arta plastică), denumind o specie literară scurtă, schiţată din câteva elemente definitorii pentru realitatea socială, morală şi literară a vieţii noastre. Pe fundalul  nuanţat al primei coperte, scriitoarea presară crochiuri desenate neuniform, sugerând numeroasele aspecte care umbresc sau ne luminează viaţa, precum lacrimile de pe suprafaţa lacustră. Ultima copertă conţine titlurile lucrărilor care-i aparţin, spre care fotografia scriitoarei priveşte cu bucuria împlinirii unui gând. Conţinutul volumului este segmentat în trei părţi, al căror generic sugerează intenţia autoarei (Umor trist, Amintiri, În lumea cărţilor).

Cele şase tablete reunite sub denumirea sugestivă de „Umor trist” s-au născut din realitatea „fotografiată” de scriitoarea înzestrată cu un remarcabil spirit de observaţie. Personajele sunt surprinse în diferite ipostaze şi situaţii, cu care Ileana-Lucia Floran pare a se fi confruntat de-a lungul experienţei profesionale şi sociale. Sub masca umorului, se simte tristeţea omului care, în conjunctura derutantă a prezentului, se confruntă cu numeroase dezamăgiri.

Ignoranţa tributară alcoolului şi tutunului, cunoştinţele deficitare surprinse de avalanşa unor termeni noi (tipizate, copie-original, curriculum vitae), al căror sens nu-i este cunoscut „clientului” (Întrebare), dezvăluie o comică, deşi tristă realitate a zilelor noastre. Superioritatea afişată cu obrăznicie este arma semidocţilor care transferă limitele lor pe cei din jur („..nu înţelegi nimic…      De-aia merge aşa prost totu-n ţara asta…; te dai mare… te crezi deşteaptă… mă iei la mişto”). Formule consacrate în argoul celor „cu pretenţii”, fără acoperire în fapte, caracterizează personajul, completându-i profilul. Un alt tip ignorant şi infantil, a cărui superficialitate frizează prostia, este băiatul atras de lumea cărţilor. Interesul lui îi surprinde pe cei doi scriitori de la târgul de carte, care, în final, sunt stupefiaţi de faptul că tânărul nu citeşte, ci e atras morbid doar de „copertele… multicolore” (Cititorul).

Autoarea introduce descrieri concise, dar sugestive pentru caracterizarea cuplului „înavuţit” prin complicitate la fraudarea testamentară. Sunt taxate impostura, snobismul, lenea, atracţia exclusivă a ecranului, limitele gospodăreşti ale Miuţei, dar şi lipsa de personalitate şi de scrupule ale soţului ei, Puiu, traficant de ţigări netimbrate, ironizat de către băieţii de la bar pentru înrobirea casnică (Cadoul). Deşi îndeplineşte în timp record dorinţa consoartei de a cumpăra un televizor cu plasmă, e „răsplătit” cu eterna nemulţumire a femeii parvenite, care-i reproşează soţului sabotarea momentelor „de tandreţe şi intimitate”. Superficialitatea cu care privesc viaţa cele două tinere preocupate doar de modă şi de racolarea bărbaţilor, atrase şi amăgite de companii care le-ar putea schimba viaţa, este surprinsă prin ţinuta fetelor („îmbrăcate sumar, cu fustiţe extra-scurte şi tricouri adânc decoltate”), prin limbajul vulgar („…oameni grei, cu cheag, nu cu firfirei… mă-nţolesc… paţachină… vii de pe traseu… e mişto gagiul”), prin gesturi („trage fără de folos de fustiţă s-o îndrepte… cu un mers provocator”). Detaliile confidenţiale privind experienţele umilitoare prin care trec prostituatele „vânzătoare  de plăceri”  sunt surprinse cu un ascuţit simţ critic de către autoare. Ca şi în alte schiţe, finalul surprinde, fiind contrar aşteptărilor, căci tânărul profesor „acostat” nu aruncase ocheade, ci era sub efectul unor picături oftalmologice. Aceste „răsturnări” de situaţii fac dovada abilităţilor autoarei, care trezeşte interesul cititorului prin aspecte contemporane puse sub lupa reflecţiei  moralizatoare (Încredere).

În pagini puţine, prin propoziţii şi formulări concise, prin dialog convingător şi succinte precizări, scriitoarea surprinde o interesantă galerie de personaje care populează realitatea zilelor noastre (Alegeri-pamflet). Cu umor fin,  parodiază desfăşurarea unei adunări generale de dare de seamă şi alegeri la nivel local, surprinzând  formalismul care aminteşte de şedinţele partidului unic din perioada  antedecembristă. „Sala mare”, slab luminată de candelabrele ruginite şi prăfuite, pereţii coşcoviţi, scaunele şubrede şi podeaua învechită contrastează cu „regizarea scenariului” de către preşedintele Alianţei, preocupat numai de realegerea sa în aceeaşi funcţie comodă, care-i aduce multe avantaje. Directorul Căminului Cultural, agronomul, profesoara, ziaristul-poet, scriitorul Ontici reprezintă o întreagă tipologie de membri figuranţi, care-şi permit glume şi păreri doar în afara ordinii de zi, „expediate” de preşedinte, tocmai ca să nu aibă surpriza înlăturării sale din fruntea organizaţiei şi înlocuirea lui cu secretarul, care era preferat, fiindcă dusese greul muncii. Ileana-Lucia Floran are un ascuţit simţ al ridicolului, subtil introdus prin intervenţiile comice ale participanţilor la adunare, satirizând discret raportul preşedintelui, al comisiei de cenzori, dar şi „limbajul de lemn” al primarului, care, cu ipocrizia demagogului, elogiază activitatea, evidenţiind meritele colectivului, recomandând unitatea tuturor factorilor. Jocul de cuvinte realizat prin omonimia interjecţiei cu substantivul (Ura! Şi ura i-a cuprins pe toţi...) face dovada talentului literar al autoarei. Avalanşa de adevăruri critice ale membrilor este stopată prin tertipurile preşedintelui, format în regimul trecut, pe care-l slujise cu aceeaşi abnegaţie. Alegerea lui şi a aceluiaşi vechi comitet a fost accelerată şi măsluită, sub ochii participanţilor, care au înţeles că „jocurile fuseseră făcute” cu încuviinţarea primarului. Finalul, în care preşedintele se întreabă dacă adunarea a fost sau nu statutară, potenţează efectul comic al schiţei, evidenţiind ironic încălcarea abuzivă a regulamentelor de către cei cu funcţii, hotărâţi şi liberi să trişeze, chiar în prezenţa autorităţilor care-i susţin.

Vocaţia creatoare a autoarei se confirmă şi în crochiul „Hai cu mine!”, în care sunt stigmatizate tare morale ale unor aleşi, îngroşându-se intenţionat trăsături ale caracterului lor. Schiţa debutează cu intempestiva intrare într-o firmă a primarului, satirizat cu subtilitate pentru felul ostentativ cu care-şi anihilează semenii. Ironizarea comportamentului primului edil se realizează şi prin asocierea neaşteptată a „convingerilor” sale cu reclamele actuale („Ştiţi cine sunt eu? Eu sunt cetăţean european şi am drepturi!”). Felul de a vorbi al personajului dezvăluie „euforia” celui convins că funcţia îi conferă totale drepturi în relaţia cu cei din jur. Nu-şi respectă semenii, nu ţine seama de nici o regulă a conduitei civilizate, se adresează direct tuturor, la persoana a II-a, tutuindu-i („ Hai, mă, cu mine!… vezi tu!; ce te bagi tu?). Fraza finală dezvăluie abuzul şi rapacitatea alesului corupt, care nu se jenează să profite material de cei din jur.

Reunite sub genericul „Amintiri”, cele două naraţiuni cu caracter autobiografic, scrise la persoana I, au parfumul vetust al aducerilor-aminte dragi, înseilate uneori pe canavaua umorului sănătos al autoarei, ale cărei intervenţii spirituale cuceresc interlocutorul prin spontaneitatea lor. Ileana-Lucia Floran s-a inspirat din trista realitate a perioadei naţionalizărilor şi demolărilor, care i-au afectat familia, încât până la cei 96 de ani pe care-i număra, bunicul ei se mutase de 9 ori şi nu avea decât viză de flotant (Strada Vântului). Umorul trist al  celor 6 „mutări” conjuncturale şi de către urmaşi nu şterge însă nostalgia amintirii unor detalii (pavelele, trandafirul, bicicleta, cărţile de poveşti, biscuiţii aromaţi, prăjiturile cu dulceaţă etc.), care au marcat copilăria scriitoarei. Dispunerea încăperilor şi neatenţia copilei favorizează întâmplarea care a lăsat urme – rănirea în cuţit după căzătura pe scări şi cicatricea  rămasă „ca amintire din casa de pe strada Vântului, sau oficial, strada Mihai Eminescu, din centrul vechi al Orăştiei”.

Rolul hotărâtor al dascălului, în orientarea şi încurajarea disponibilităţilor creatoare ale elevilor, este surprins cu recunoştinţa şi preţuirea scriitorului care şi-a descoperit vocaţia şi-şi prestează cu pasiune profesia, datorită încurajărilor din şcoală. Este „ceea ce contează” în alegerea carierei, dar şi în afirmarea omului în societate  (Ceea ce contează…).

Partea a treia a volumului, sugestiv întitulată „În lumea cărţilor”, încorporează cinci cronici de dimensiuni diferite, în care scriitoarea îşi dovedeşte şi calităţile de critic literar. Pornind de la o dedicaţie pe cartea „Ţara fără nume” primită de la George Arhip, Ileana-Lucia Floran dezvoltă tema interesantă a raportului dintre realitate şi ficţiune, în metaforica fuziune cu literatura ştiinţifico-fantastică, pedalând pe o „lume paralelă”, care deschide noi perspective perceperii întregului „pe felii” (Realitatea e ficţiunea celor care nu o înţeleg). În „ţara fără nume”, cititorul-personaj trăieşte în „veşnicia Luminii”, iar „spaţiul şi timpul se contopesc într-o spirală”. Scriitoarea surprinde admirabil subtilitatea transfigurării unor mituri, credinţe şi presupuse adevăruri din povestirile lui George Arhip în posibile eliberări, căci trecerea în veşnicia decorporalizării devine o manifestare a energiei spirituale, care tinde să se reorganizeze la graniţa dintre realitate şi suprarealitatea considerată a fi imaginativă. Interpretarea unor teorii în vogă privind spiritul după moarte se regăseşte în mult-studiatul raport speculativ dintre suferinţă-fericire, viaţă-moarte, fiinţă-nefiinţă.

O cronică interesantă a romanului „Absalom, Absalom!” de Faulkner dezvăluie „istoria unei voinţe supraomeneşti, însetate de glorie şi de putere”. Autoarea urmăreşte corespondenţa existentă între „istoria măririi şi apoi a decăderii” personajului principal, Thomas Sutpen, precum a scriitorului, căci „Faulkner a trăit el însuşi trauma viselor destrămate”, decantându-şi neliniştile în roman, alegorizând legenda biblică a „unei lumi în năruire” sub efectul blestemului. Decriptarea mesajului cărţii, sugerată şi de titlul cronicii (Nebunie, ambiţie, realism), e realizată de Shreve McCannon, un alter-ego al autorului, înregistrând răspunsurile la întrebările ce încearcă să înţeleagă dinamica bolovănoasă a naraţiunii, care nu are cursivitatea cronologică şi continuitatea tradiţională. Personajele îşi pierd identitatea, apoi şi-o redobândesc, iar memoria „devine o ruină în teribila confruntare cu timpul”. Întâmplările şi personajele acestui original roman-poem „despre moarte şi spaimă” se înnoadă şi se deznoadă într-o alegorică împletire de real şi imaginar, de violenţă şi oroare, de înstrăinare şi imoralitate, cu intenţia de a sugera cauzele care au condus la prăbuşirea ordinii din Sudul american. Legenda lui Absalom sugerează ideea eşecului repetat, precum dublarea cuvântului din titlu. În ciuda dificultăţilor pe care le ridică structura compoziţională şi alegoric-metaforică a romanului, Ileana-Lucia Floran conduce cu abilitate analiza critică înspre percepţia cititorului.

Recenzia „Între adevăr şi aparenţe” descifrează mesajul romanului-document social-politic „Ambalajul de staniol”, căci „multe lucruri nu sunt ce par a fi”. Metafora apare mai mult sau mai puţin transparent, uneori chiar răsturnată, în ultimele două recenzii la volumele de poezii a doi tineri poeţi. Pentru Alex Radu, iubirea e un laitmotiv al existenţei în căutarea fericirii (Printre rândurile iubirii), în ciuda unor incertitudini ale jumătăţilor care „se amăgesc, se cheamă şi mereu se zbat”. Scriitoarea surprinde cu sensibilitate urzeala metaforică în care este ţesută starea sufletească a poetului „multitudinea de stări emoţionale”,  care se cer descătuşate în vers, căci poezia mângâie sufletul şi revigorează gândul. O gamă largă de sentimente sunt identificate şi în poezia lui Claudiu Şimonați (Poeme fără nume sau iubirea de iubire), care îşi simte trupul „copac/ izvor/ sămânţă”, sugerând energiile creatoare care dau şi dimensiune existenţei omului. Versul concis, ca şi gândul condensat în metaforă constituie portativul sentimental surprins de Ileana-Lucia Floran în volumul de poezii al poetului („Iubiri fără nume”), în care se simte clocotind speranţa împlinirii în vâlvătaia plenarei iubiri viitoare.

Crochiurile acestui volum mozaicat pun în lumină diversitatea preocupărilor scriitoarei, care, slujind cuvântului, este într-o continuă căutare a adevărului şi frumosului, spre îmbogăţirea spirituală a semenilor, fiindcă „Nu e om al cărui scris să nu poată fi interesant, pentru persoana lui ori pentru vremea căreia-i aparţine” (Nicolae Iorga – Sfaturi pe întunerec).

 

Livia Fumurescu

=============================================

Un Alfabet dificil se arată,
dar ni se dă un Punct de sprijin
pentru a fi Timp de sărbătoare

Ileana-Lucia Floran: „Dincolo de daruri”/„Beyond Gifts”

 

        Între consistenţa densă a timpului, în care uşor te poţi pierde, – şi iluzia trăirii pe un ipotetic colţ de timp, unde să ai parte de o altă aranjare a realului, se nasc „Speranţe atemporale” (pag. 78). Fiecare rostire te poate aduce mai aproape de orizontul cândva fabricat pentru zei: „(…) Ne clădim castele/ din vise-nlănţuite cu speranţe/ şi ne ridicăm pe vârfuri/ pentru-a ajunge la nori./ Între două zile,  mai e suficient timp/ pentru noi.” (Timp de pace – pag. 42).

„Ostatică pe o frunză ce curge/ spre rădăcinile palmelor (…).” ( Partea mea – pag. 64 ), Ileana-Lucia Floran ne aduce cu sine o amprentă a destinului, cuprinsă într-o lirică precum un şuvoi de şoapte: „Simţi teama ?/ copleşitoare…/ te înconjoară ca un nor lăptos,/ lipicios şi rece, din care nu mai poţi ieşi…/ …/ Simţi teama? Te cuprinde? Te învăluie?/ Te seduce?” (Punct de sprijin – pag. 28). Înlăuntrul poeziei, se trăieşte pe linia tremurândă dintre dor şi relativa împlinire, dintre ce ar fi trebuit să fie, cu chin şi dragoste, şi realitatea care e doar pentru a fi altceva în loc…: „Câte dureri ascunse,/ câte vieţi risipite,/ câte ape curgătoare,/ câte zile încrustate,/ câtă însetare/ şi cât dor/ de pâine coaptă,/ de vin rubiniu…/ păcat de aripile pierdute/ tocmai acum,/ în vremea înfloririi.” (Poveste – pag. 38). Poezia poate fi starea predefinită, intrinsecă, sau se poate lăsa curtată şi aşteptată, dar şi atunci paradoxal e o stare care tot poezie se cheamă…: „Cu nesaţ/ fără oprire,/ de parc-ar fi fost/ pe viaţă şi pe moarte,/ cuvintele/ mi-o luau înainte/ şi se înşiruiau/ cuminţi./ flori albastre/ presărate pe zăpadă, aducându-mi alinare./ … Fila continua să rămână albă…” (Versuri albe – pag. 72).

Poate că lucrurile sunt aşa cum sunt, tocmai pentru a avea sentimentul că undeva este o intersecţie în loc de un capăt, care să ducă spre un alt început, măcar sentimentul acesta şi tot e ceva pentru care lucrurile îşi au rostul lor: „Credeam că aşteptarea a luat sfârşit/ şi că va urma un timp de sărbătoare,/ … / Şi atunci,/ cu durere şi recunoştinţă/ am respirat adânc/ iar inima mi-a bătut în tâmplă:/ „Ziua dintâi! „” (Timp de sărbătoare – pag. 18).  Până una-alta, din ghemul de iluminări şi înceţoşări încrucişate, trebuie aleasă calea de împăcare cu fiecare clipă a tririi, de dragul a ceea ce vrea să însemne „Eliberare”: „Am încurcat eu zilele,/ ori,/ ele s-au jucat cu mine/ de-a „v-aţi ascunselea”?/ M-au uitat, legată la ochi,/ În grădina umbrelor…/ nu mai pot desluşi nimic,/ din cauza ploii de gânduri./ Înainte de a-mi elibera cuvintele,/ mi-ar prinde bine o îmbrăţişare…” (pag. 32).

Ileana-Lucia Floran îşi trăieşte perfect conştientă imaginea sa privită din afară, fără a fi vorba de o dedublare e totuşi o analiză la limita eu-lui cu ceea ce se ştie şi se spune despre el: „Mă privesc de departe:/ nici măcar nu exist…/ m-am trezit în visul cuiva/ care mă obligă să fac tot felul de lucruri/ ciudate: să respir, să merg, să zâmbesc…/ …/ Bine, dar noi, noi toţi,/ suntem doar imagini ale unor vieţi,/ doar reflexii într-o oglindă spartă/ care ne-a adus, nu şapte ani de ghinion,/ ci o eternitate.” (Lucruri ciudate – pag. 52).

Cu un „Alfabet dificil”, poeta se împrieteneşte de voie-de nevoie, într-o existenţă prea strâmtă şi adeseori prea strâmbă: „Viaţa mea/ se desfăşoară simplu:/ trei puncte, trei linii, trei puncte;/ … / Un continuu S.O.S.” (pag. 68). Iar într-o „Existenţă banală”, ne mai linişteşte temerile: „Eşti îngrijorat pentru mine?/ Hai, lasă, era un simplu vis/ În care/ priveam dincolo de singurătate,/ … / O să mai trec pe la tine,/ nu-şi fă griji!” (pag. 84). Departe gândul de la îngrijorare, e destulă încredere şi certitudinea poeziei drept chezăşie!…

 

(noiembrie 2012)

Daniel Marian – O bibliotecă pentru balansoarul meu, Ed. Amanda Edit, 2012

====================================================

ILEANA LUCIA FLORAN: SPIRALA GÂNDULUI

 Poezia Ilenei-Lucia FLORAN nu se citeşte în fugă. O simplă şi singură lectură se dovedeşte păguboasă. Concentrarea mesajului liric într-o expresivitate lapidară a sugestiei scapă uşor lecturii superficiale. Cititorul atent bifează la început câteva poezii, face sublinieri a ceea ce i se pare demn de reţinut. Revenind, descoperă sensuri noi în aceleaşi sau în alte poezii, asumarea acestora făcându-se pe spirala percepţiei afectiv-spirituale care până la urmă cuprinde aproape întregul volum. Poeziile sunt în general scurte şi sugestive notaţii ale stărilor, sentimentelor, aspiraţiilor, visurilor, trăirilor, mereu altele, trecându-le aşa cum vin ele, cu firescul sincerităţii care nu caută justificare. De la tristeţea apăsătoare a amintirilor din poezia Dor închinată mamei Florica, trece în Seism la „ruperea” trecutului care este o „povară imensă”, lansându-se pe spirala speranţelor direct „într-un viitor nesigur”, survolând „aşa în treacăt” prezentul existenţial în efemeritatea lui, cu zbaterea şi poverele lui, sugerată metaforic spre încheierea poemului: „Aştept transformarea…/ Voi fi fluture?…/ Voi putea duce povara zborului?/ Sau…/ îmi voi risipi aripile/ în cele patru zări,/ le voi răsfrânge/ în geana zorilor,/ coborându-măpână la apus/ în ţărână?…”

Poezia Jertfă este întreagă o metaforă a menirii date omului pe pământ: jertfa cerută pentru „căderea în dorinţă” şi „împlinind un păcat”. Dar din jertfa „ între zidurile vieţii”, a limitatei existenţe, primordială este perpetuarea dăruirii, „implorând crengile/ să devină rădăcini”, ceea ce în limbajul concretului ar veni: jertfa rădăcinilor ca să existe crengile ce vor dărui pământului, la rându-le, sămânţa, fructul care va deveni rădăcini ce vor creşte alte crengi, pe care rădăcinile le imploră să rodească perpetuu – cea mai sfântă răsplată a jertfei. Poezia fiind o împlinire rotundă, o voi cita întreagă: „încă de la naştere/ ne dăruim pământului,/ căzând în dorinţă,/ împlinind un păcat;/ Ne dăruim pământului/ jertfiţi între zidurile vieţii,/ implorând crengile/să devină rădăcini”.

Poeta afirmă în Povară că după toate bunele şi relele care au trecut peste suflet în   verile, toamnele, iernile sau primăverile trăite, „mă simt…aceeaşi”. Însă dacă va fi lipsită de aprecierea, afecţiunea şi preţuirea celui pentru care a trecut peste celelalte „poveri”, dacă va fi „alungată”, nu va mai fi aceeaşi: „Dar/ dacă mă pedepseşti/ alungându-mă,/ toate devin o povară:/ niciodată/ nu voi mai fi aceeaşi!”, adică sensul trăirii se pierde. Motivaţia acestui sens nu poate fi decât adâncul de taină al iubirii, subliniată plastic dar discret, pentru care declară că „mi-aş pune la adăpost/ sentimentele şi zâmbetele,/ pentru a te păstra pe tine”( Schimb), „cea mai scumpă comoară:/ azurul ochilor tăi”.(Legământ), pentru care, în finalul poemului Putere depune mărturia: „De când te-am întâlnit/ sufletul meu arde”.

Un adevărat psalm care captează prin simplitatea mărturisirii – şi memorabil prin „duhul” de dincolo de cuvinte – este Rugă, în care adevărata virtute a omului se manifestă atunci când îmbracă haina evlaviei şi a smereniei: „m-am înfăşurat/ în mantia/ evlaviei/ şi-am îngenuncheat:/ Te rog iartă-mă!”

Spirala gândului, care împrumută titlul volumului, sintetizează metaforic parcurgerea mentală „pe spirala gândului/ cioplit/ din lemnul destinului”. Alunecarea pe spirală „în sensul acelor/ unui ceasornic rebel” se face „prin timp” în care „sângele e ars”. Privind în urmă, în amintire, vedem doar cenuşa din care se speră reîntruparea.

Contradicţiile sufleteşti sugerate prin „yin şi yang” din filozofia chineză, în tendinţa spre împlinirea absolută le găsim în Aripi. Cu toate că (afirmă poeta), „ m-am simţit ocrotită/ făcând parte din tine,/ ştiindu-te înlăuntrul meu,/ la rău, la bine, la greu…” manifestă tendinţa de a merge mai departe, spre altceva, spre altundeva, mai apoi plecând şi de acolo, încheind poemul cu reflecţia: „De ce nu simt/ c-aş fi în locul potrivit?”

Cel mai lung poem, Oscilaţii, transpune liric înclinaţia de a spera la infinit – dar pe etape, pe perioade fixate în viitor. Atunci când aşteptarea nu se prefigurează, se amână pentru o altă dată, fixată ulterior, totul până la urmă devenind un joc: „ …nu rezultatul, ci jocul/ mă ţine în viaţă,/ dorinţa de a ajunge mereu/ undeva”, astfel că jocul acesta al „devenirii” devine foarte interesant. Poezia Existenţă este o definiţie a omului sub toate aspectele existenţei sale efemere, definiţie realizată prin potenţarea expresiei, susţinută doar de simple sintagme sau îngemănări de cuvinte cărora sensul metaforic le dă forţă de sugestie capabilă să trezească vibraţii în zona sensibilităţii.

Poezia O secundă este ilustrarea plastică a constrângerilor sociale pentru compromisuri prin care să accepţi „să lustruieşti minciuna”, „să te autoconvingi/ că negrul e alb/ şi/ că n-ai dreptate/ să fii nemulţumit”. Pentru ce? Pentru iluzia că odată, cândva, vei fi răsplătit cu „o secundă/ numai pentru tine”. Astfel, poeta ne obligă să ne întrebăm dacă acest preţ justifică comportamentul. Tot pe această linie, poezia Avertizare, în stil aforistic, este o suită de patru cugetări în care adevărul despre societatea zilelor noastre este relevat fără drept de apel. Convenţia minciunii este greu de biruit dar, la urmă, agaţă o speranţă: „şi totuşi…”

O simbolică aparte prezintă poezia „Mi-ajunge”. Dincolo de limbajul simplu, obişnuit, se ascunde mesajul poetic care nu se „smulge” uşor din ermetismul expunerii care trebuie abordat analitic. Se pleacă de la afirmaţia depreciativă că de multe ori nu se vede pădurea de copaci – o veche zicătoare – care aici cred că are o cu totul altă semnificaţie: pădurea simbolizează societatea aceea a tuturor făgăduinţelor, râvnită de toată lumea, fără de care ne facem iluzia că nu se mai poate trăi. Dar poeta lansează avertizarea: „Numai că viaţa asta/ îţi cere mereu/ să te pui în pericol, să faci câte un salt în gol/ pentru supravieţuire”, sacrificiu pe care nu şi-l asumă, rămânând în postura înţeleaptă a modestiei, însuşindu-şi filozofia simplităţii: „şi atunci,/ ce rost mai are pădurea? Mi-ajunge copacul/ de care mă sprijin”.

Viaţa „prăfuită” de rutină, trăită între zidurile înalte al principiilor şi normelor respectate cu stricteţe, care curge lineară, „protejată şi ocrotită” o găsim în poezia Nemulţumire. Însă protecţia, când se manifestă ca interdicţie, devine incomodă, naşte nemulţumirile din fire care provoacă „zile negre, tristeţi şi durere”, subliniind în final riscul evadării căci: „adevăratele probleme/ aveau să înceapă/ dincolo de ziduri…”

În încheiere, subliniez că despre poezia Ilenei-Lucia Floran ar mai fi multe de spus. Ca om, nu e mare lucru să ai trăiri, dar a le putea reda vraja prin cuvinte simple şi puţine, ţine de o netăgăduită înzestrare poetică. Ileana-Lucia Floran are ceva de spus, dar mai ales simte cum trebuie să o facă.

Gheorghe Rotar

==========================================================

Dan Orghici, Fumuri de „palian”, Editura  Emma, Orăștie, 2012

 

„Dan Orghici aparține unei urbe cu tradiție publicistică, ceea ce poate fi și o povară, ca memorie culturală, dar și un psiho-stimul. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notația scurtă compozitivă fac dinamica atractivă la lectură”, după opinia lui Eugen Evu din „Pseudo-prefață” la acest volum.

Într-adevăr, acest volum conturează personalitatea lui Dan Orghici: spirit polemic, constanța sa atitudinală față de realitatea aceasta anormală – cu o față gravă și responsabilă, cooperant și flexibil, cu un accentuat simț al umorului, dar și cu vădite chemări spre spiritul creștin. Vom pătrunde în aceste varii ipoteze, ilustrându-le selectiv cu „piese” ale volumului, pe care l-am fi dorit mai puțin divizat.

Ca jurnalist, Dan Orghici s-a impus la „Expresul de Orăștie” (11 martie – 22 iulie 2009), prilej de a-și diversifica preocupările publicistice, pentru a face nu numai reportaje sau interviuri, dar abordând și eseul sau proza scurtă. Experiența acumulată și-a fructificat-o în reviste precum „Visul”- revista online, „Repere culturale”, „Calea, Adevărul și Viața”, „Expresul de Hunedoara”. Articolele sale ancorate în realitate conferă savoare publicațiilor în care se afirmă.

Preocupările spirituale ocupă un spațiu larg în economia volumului: Calea crucii, evocând drumul dramatic al Golgotei și pledând pentru post, fapte creștinești, rugăciune, pentru a evoca, în pioase cuvinte, pe „Regina familiilor”, Fecioara Maria, cu misterioasele apariții, precum cele de la Lourdes, Fatima, Guadalupe, citând priceasna dedicată Sfintei Fecioare.

Din grupajul „Reacții de creștin” se desprind: pelerinajul greco-catolicilor din Orăștie spre Zlatna, serile de colinde onorate cu concerte susținute de grupuri de clerici, motivarea opțiunii de a fi creștin, omagii duse papei  Benedict al XIII-lea, pledoaria pentru buna cooperare cu ortodocși, popasul relicvelor Sfintei Rita de Cascia la Biserica Greco-Catolică din Orăștie, Sfânta Înviere a lui Hristos, vizita Episcopului Alexandru Mesian din Lugoj, pentru a încheia cu „misiunile populare destinate mirenilor”.

Puternic ancorat în realitate, spiritul critic și justițiar al lui Dan Orghici îmbracă forma artistică a pamfletului, operând benefic cu umorul.

 Haiducul este una din piesele incitante ale autorului. Este vorba, desigur, despre „Haiducul modern”, care: „are la dispoziție sălile de fitness”, „ține hățurile cailor putere ce pun în mișcare o limuzina (fără T.V.A.)”, „se ia la trântă cu legea (…) o și învinge, ciupind de unde se poate și de unde i se dă locul”. „Haiducul modern (…) ia de la stat (…), înfruptându-se (…) din despăgubirile date de tribunalele internaționale în numele «dreptății» sale”.

Electorale am putea intitula o suită de „piese”, menite să stigmatizeze metehnele moștenite de pe vremea marelui Caragiale. Astfel doar „Vocea urnelor s-a făcut auzită din nou”… aflăm cum „cetățenii (…) au făcut din nou să tacă politica, urmând ca cei aleși să-și ducă la bun sfârșit promisiunile”. Și mai precizează că „numai cu edili buni se dezvoltă cetatea” și „numai încrederea concitadinilor poate da puterea deciziilor”. Autorul mai face câteva considerații de bun simț, realizând portretul robot al unui primar benefic: „să cunoască proiectele, să aibă deschidere către firmele din oraș”, să facă „politici sociale”, „să fie gospodar,  un om pe care al cărui cuvânt să te poți bizui”, și mai ales, „să fie și creștin”. Alegerile prezidențiale îl derutează, neștiind cine ar putea merita înalta funcție, pentru că nici un candidat nu a oferit vreo „idee vizionară”. Chiar dezamăgit, îi îndeamnă pe concitadini să voteze cu acei candidați care „Vibrează pe aceeași lungime de undă” cu poporul.

Cât privește Societatea civică, merită relevate câteva constatări la care ajunge autorul:  învățăm (…) din exemple negative, ne dorim echilibrul ca pe o „taină a vieții”, „greșeli de nepermis pe stradă”.

Două piese intitulate identic „Din dragoste pentru cetate” îl îndreptățesc pe Dan Orghici să afirme, pe drept cuvânt, că „Amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poți trece mai departe (…), de nu te uiți la semnele pe care înaintașii le-au lăsat”. În consecință, jalonează succint „devenirea” Orăștiei: ridicarea la rang de oraș (1860), deputați orăștieni în Dieta de la Budapesta (1865-1868), monumentul ridicat în cinstea victoriei eroice da la Biskupitz (1866), datorită „bravilor flăcăi români”, „corul de la Orăștie”. Nașterea lui Aurel Vlaicu (1882) Binținți, apariția tipografiilor și librăriilor „Franz Schasser” și „Carl Furhman”, „Societatea de lectură” (1883), ASTRA (1890), Tipografia „Minerva” (1891), „Reuniunea meseriașilor” și  ziarul „Activitatea” (1899), foaia săptămânală „Libertatea” (1902), revista „Tovărășia” (1906), revista „Cosânzeana” (1911), „Convorbiri științifice” (1917), „Cucul din Ardeal” – revistă umoristică, „Frăția” (1926), la fel „Hai să râdem” (1921) și o serie de alte reviste și calendare.

În ansamblu, cartea domnului Dan Orghici incită la lectură!

prof. Maria Toma-Damșa

 

==================================================

Darurile poetei Ileana-Lucia Floran

Nu exagerez deloc dacă spun că Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca. Nu despre această nesperată contribuţie din ultimii ani, atât de maşteri culturii, îmi propun să vorbesc acum când aveţi în faţă un volum de poezie, dar volumul e semnat Ileana-Lucia Floran şi el urmează altor volume de poezie, de la Surâsul timpului,  cu care debutează, şi până la Spirala gândului şi altor volume de proză, dintre care am remarcat romanul Amurgul speranţei. Dar înainte de a fi o animatoare culturală şi de a fi prozatoare, Ileana-Lucia Floran este o veritabilă poetă care are deja un exerciţiu liric demn de a fi luat în seamă.

Cu acest nou volum cu un titlu metaforic şi susceptibil de mai multe interpretări,  Dincolo de daruri, versul poetei câştigă tăria pe care o extrage din  seva încă fertilă a tradiţiei poetice, trecută prin filtrul propriei sensibilităţi în stare să o transforme şi să o structureze. Poemele acestui volum  marchează maturitatea poetică a autoarei care a depăşit stadiul veleitarismului. Destinul poetic e de acum bine conturat şi lipsit de efortul sincronizării inutile cu modele poetice din ultima vreme. Acum Ileana-Lucia Floran „ştie” ce e poezia. Poezia e definită ca fiind „un zâmbet oglindit într-o lacrimă, travaliul candid al sufletului, dor, chemare, blestem şi dar”. În închipuirea poetei, poezia se metamorfozează în „cele cinci pâini şi cei doi peşti” şi ea se roagă pentru a i se uşura povara de a le împărţi „tuturor celor care vin” la masa ei. „Dincolo de daruri” se află truda poetică şi povara împărţirii ei. Primele poezii ale volumului au însuşiri de ars poetica, dar „dincolo de daruri” stă şi cel care oferă darurile şi astfel numeroase poeme dau imaginea destinului creatorului şi alcătuiesc o autobiografie lirică, un autoportret făcut cu o sinceritate debordantă. Autoarea a pornit „în lume eliberată de trecut”, dar timpul care o obsedează o aduce în spaţiul în care se rătăceşte şi unde teama de schimbare o face să simtă neputinţa trăirii şi să vrea abandonarea realului pentru că nu mai poate „desluşi nimic din cauza ploii de gândurilor” şi crede că „a greşit undeva şi poate ar trebui să mai pună o virgulă”. Veghind căderea frunzelor poeta îşi deplânge „aripile pierdute tocmai acum, în timpul înfloririi”. „Autobiografia” continuă, de la un poem la altul,  în aceeaşi notă a deplinei sincerităţi pentru ca cei care primesc darurile să cunoască bine pe cel care le oferă. Aflăm astfel că poeta, dezamăgită de spaţiul în care e „decor suficient de banal pentru a nu mai conta” se deghizează în copac pentru  „a aştepta mereu o pală de vânt”, dar se şi revoltă pentru că nu vrea să fie „copacul fără frunze/  care-şi înalţă crengile/ până ce se descompun,/ fără ca cineva să-l observe”. Sentimentul înstrăinării îmbracă forme grave: „M-am trezit în visul cuiva/ care mă obligă să fac tot felul de lucruri ciudate:/ să respir, să merg, să zâmbesc…” şi poeta crede că „noi toţi suntem/ doar imagini ale unor vieţi,/ doar reflexii într-o oglindă spartă.” În ciuda vicisitudinii acestui spaţiu neprielnic poeta are „tupeul să lupte măcar să ajungă în propriul vis şi să se smulgă de visele stranii ale altora.” Sinceritatea confesiunii, cu o priză afectivă nemijlocită,  reprezintă nucleul  lirismului acestei „autobiografii”. Se mai poate remarca în poemele din acest volum o conştiinţă poetică neprefăcută, poeta nu se amăgeşte pe sine şi nu amăgește nici cititorii, ea îşi notează, fără să filozofeze şi fără ifosele erudiţiei, sentimentele şi gândurile şi uneori, aşa cum, de altfel, singură mărturiseşte, „cuvintele i-au luat-o înainte” pentru că nu mai aşteaptă să fie mesteşugite. Aceasta nu înseamnă că poezia Ilenei-Lucia Floran nu ne destăinuie şi un anumit rafinament poetic, mai ales în poemele ce vor să pună la vedere povara creaţiei, neputinţele şi bucuriile ei. Interesante sunt şi poemele în care poeta n-a reuşit să transforme energia lirică de la inimă la vers (Speranţe atemporale, Existenţă banală, Putere, La bine şi la rău), dar în care trăirea unui timp „concret” vibrează fără însă a se realiza o concatenare a faptelor, mai mult sau mai puţin istorice, cu canoanele lirismului, sau altfel spus, juxtapunerea nu e suficient de poetică. Dar şi această abordare, mai degrabă căutare, o reprezintă pe autoare. Dacă i-am citit „autobiografia” poetică înţelegem că îşi asumă şi neîmplinirile nu numai împlinirile. Relaţia dintre creatoare şi opera sa este cea dintre daruri  şi cel pe care le face.

Dacă ar trebui s-o laud pe Ileana Lucia Floran,   n-aş putea decât să spun parafrazând-o că se ascunde atât de bine în propriile poeme, încât nici ea nu se mai regăseşte.

The Gifts of the poet Ileana Lucia Floran

 

I don’t exaggerate at all if I say that Ileana-Lucia Floran brought an important contribution at the cultural renaissance of Orastie, the town of Palia, the town where Liviu Rebreanu made his début and that was so loved by Dominic Stanca. I don’t intend to talk about this unexpected contribution of the recent years, so cruelly to the culture, but I intend to talk, now, when you have in front of you a volume of poetry, the volume is signed Ileana-Lucia Floran and it follows other volumes of poetry, from The Time Smile, that makes her début, to The Thought Spiral and other volumes of prose, among I noticed the novel The Twilight of Hope. But, before being a cultural entertainer and a novelist, Ileana-Lucia Floran is a real poet that already has a lyrical exercise, worthy to be taken into account.

With this new volume with a metaphorical title and capable of several  interpretations, Beyond Gifts, the poet verse gains strength that is extracted  from the sap of the poetic tradition, still fertile, filtered through her own sensibility able to transform and structure it. The poems of this volume mark the author’s poetic maturity that exceeded the state of unjustified ambition. The poetic destiny is now, well defined and without the necessary synchronization effort with lately practical models.

Now, Ileana-Lucia Floran „knows” what the poem is. The poem is defined as being „a smile reflected in a tear, the candid labor of the soul, miss, call, curse and gift“. In the imagination of the poet, the poem changes in „the five loaves and the two fish” and she prays for having a light burden to share them „to all who come” at her table. In „Beyond gifts” there is the poetical toil and its sharing burden. The first poems of the volume have attributes of ars poetica, but „beyond gifts“ there is the one who offers gifts and thus, many poems give the image of the creator’s destiny and form a lyrical autobiography, a self-portrait made with an overflowing sincerity. The author started in „the world released from her past” but the time that obsesses her brings her into the space in which she is lost and where the fear of change makes her to feel the helplessness of living and the wish to abandon reality because she can’t „discern anything because of the rain thoughts” and she thinks „she was wrong somewhere and maybe she needs to add a comma”. Watching the leaves fall the poet deplores her „wings lost right now, during flowering”. „The autobiography” continues, from a poem to another one, with the same note of full sincerity because those who receive the gifts to being able to know well the one who offers them. Thus, we find that the poet, disappointed by the space in which she is „a common scenery that doesn’t matter” disguises herself in a tree „waiting always for a gust of wind” but also she revolts because she doesn’t want to be „the tree without leaves/ which raises its branches/ until they decay/ without anybody notice it”. The feeling of estrangement takes serious forms: „I woke up in someone’s dream/ which makes me do all sorts of strange things/ to breathe, to walk, to smile…” and the poet thinks that „we are all/ only images of some lives/ only reflections in a broken mirror.” In spite of the vicissitude of this space, inhospitable to some lives, the poet has „the gut to reach her own dream and to escape from the strange dreams of the others”. The sincere confession, with a direct emotional pull, represents the lyricism core of this   „autobiography”. In the poems of this volume we may remark a real poetical consciousness, the poet doesn’t deceive herself, she doesn’t deceive the readers, she notes feelings and thoughts, without philosophizing and without the vanity of erudition and sometimes, so as she confesses „words went ahead” because they don’t wait to be arranged. This doesn’t mean that the poetry of Ileana-Lucia Floran doesn’t confess a certain poetical refinement, especially in the poems that reveal the burden of creation, its incapacity and joy. Interesting are also the poems in which the poet failed to convert the lyric energy from heart to verse (Timeless Hopes, Trivial Living, Power, For Better Or Worse) but in which the living of a „specific“ time vibrates without materializing a concatenation of the facts more or less historical, with the lyricism canons or, in other words, the juxtaposition is not enough poetically. But this approach, rather a searching, represents the author herself. If we read the poetical „autobiography” we can see that she assumes both accomplishments and brokenness. The relationship between the creator and her work is between the gifts and who gives them. If I were to praise Ileana-Lucia Floran, I’d only say, paraphrasing her that she hides so well in her own poems that she doesn’t find herself.

Silviu GUGA

=================================================================

Dan Orghici, sau poate lacrima care deschide porţile…
(Emma, dar fără…Emo!).

Pe Dan Orghici, l-am cunoscut la un simpozion comemorativ, organizat de editura Emma, la Orăştie. Un om „neobişnuit” prin verva sa, prin patosul consumat cu aceeaşi intensitate, indiferent de „proporţia” subiectului asupra căruia se pronunţa. Agitat, că doar s-a spus „spiritul este ceea ce se agită în om”. Vorbește şi scrie cu nerv jurnalistic, de cronicar a tot ce mişcă, sau nu mai mişcă în cetate, adică stihialul uneori paranoia comportamentală al semenilor: bătrâni, încă nebătrâni, adolescenţi, copii, fără a-i incrimina, desigur, pentru aceasta, ci eventual a-i dumeri ce se petrece cu noi. Într-un  ziar efemer local, a făcut exerciţiul scrierii lapidare, fie despre cutare, fie despre „grupurile ţintă”, într-o debordantă manieră de „tausendass” (fac-totum-ul, din germană). Aceasta a fost prima mea impresie, ce avea să se confirme în cele două cărţi electronice, pe care i le-am citit şi într-un dialog la un salon devean. Reporterul  acum fără ziar Dan Orghici este  pe calea  „recuperatorie” a unui  om eminamente civic, agoric, cu o bună cultură psiho-sociologică şi a didacticii tradiţionale, aşa cum nu departe este Romulus Tot ( Simeria), umorist caustic, dar – fără a fi manierist,- având modele onorabile în arealul Palian ( şi Palerian !) – ca prof. Baciu, Radu Igna ( din Haţeg), Gligor Haşa (din Deva) – ambii foşti dascăli de marcă – şi – scriitori.

Însă Dan Orghici aparţine unei urbe cu tradiţie publicistică, în primul rând a lui Sebastian Bornemisa, (Cosânzeana), ceea ce poate fi şi o povară, ca memorie culturală, dar şi un  psiho-stimul, i-aş spune „psiho-celule Stem”. Proza scurtă, evocarea, evenimentul ce tinde a fi semnificant-semiotic, notaţia scurtă, compozită, cu o anume facilitate de a caligrafia, cât şi o vocaţie psaltirică”, fac dinamica atractivă la lectură; una de consum, cum se precipită, fără precedent, mai ales în provincie, una a lui terror-mentis, una a indignării moraliste juvenaliene,

Niţel livrescă în stil, una a spălării creierului (catarsis), prin arderile textelor; Orghici este şi un cinic diogenian, un pamfletist, şi egal cu sine, un scrib al „hronicului” citadin, în plină bizarerie (de bazar),  făcând  epopee” din derizoriul aparent banal, cum începe un text, el este conştient-pragmatic de asta:

„De mult timp omenirea şi nu numai (sigur fiind că am împrumutat  acest  tipic  din  regnul  animal),  de  cum  răsar ghioceii, de vrei, zăreşti şi gospodinele dereticând prin casă. Geamuri,  uşi,  covoare  şi  alte  mobile  (şi  imobile),  ţineţi-vă, fugiţi de mai puteţi, căci vineee…, energica dereticătoare. Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i! ca la paşopt, ar zice nenea Iancu. Praf, mizerie, bacterii, microbi.  … Acelaşi  lucru  îl  poţi  zări  şi-n  urbe… (Letargie de primăvară)

Unde se întâmplă ceva, consemnările sale sunt apoi trefilate, înfoliate, sau doar electronizate, ca un vital-necesar act al „stop-cadrului ca text”. Furia indignării este patetică şi didacticistă,  amuzant colorată de ironia amară:

«Haiducul modern nu ia de la bogaţi să dea săracilor, dimpotrivă ia de la stat (că tot este a nimănui şi tot plătim toţi taxe) şi bagă în buzunarul propriu. El nu stă la drumul mare, îl vezi pe culoarele tribunalelor, așteptând ca Nimicul ajuns prin diferite  cumetrii  într-o   funcţie  în  care  poate  greşi,  să  se „prindă”»…

Textele cu ţintă moralizatoare, sunt proze scurte dar mai mult  „tablete” ale ziarului virtual care se pune în pagină de carte şi în acest volum. Frecvent, sunt citaţi aphoristic-pravoslavnic, preoţii, din jur, dar şi din ampla literatură bisericească, pe care o îmbină cu a cărturarului ardelean clasic:

„Cum frumos spunea Părintele Robu despre caritate: „cel ce se ştie înfrâna pe sine, poate dărui mai mult celorlalți. Fără ca apoi să simţi lipsa celor dăruite”.

Dan Orghici observă cu aplicaţie pedagogică (ne ambetată de reformele lui Funeriu et comp), dar nici de vechile „pravile” ceauşiste „eseistico-jurnalistic, cutare eveniment şcolar, mai ales din lumea scrisului din şcoli; face portrete pertinent-juste, îndurerate dar iubitoare-empatice faţă cu noua generaţie, schiţe de portret, comentariu critic, frumos exprimate: (v.notele la desenele elevei Raluca Munteanu, din scrierile căreia citează relevant):

„Şi credeţi-mă, merită să le vedeţi. Este într-adevăr o trecere de la benzile desenate la desenul în sine. Dar, din desene răzbate starea de spirit, poţi simţi uşa închisă la care nu mai are rost ca să baţi, poţi râde cu claunul ce râde şi plânge, cum la fel de mult ai vrea să mângâi faţa domnişoarei încruntate. Răzbate Harry Potter al cunoscutei J.K.Rowling şi stilul Emo, cum la fel se zbat (şi din pricina vârstei), culorile multe ale toamnei. Ce mai, un copil talentat, ce se vrea un adevărat OM. Bun exemplu, nu crezi al meu amic?

Cum pot încheia, de nu cu un pasaj din scrierile Ralucăi Munteanu:

„… Totul se sfârşise… Se privi în oglindă. Avea cearcăne adânci. Nu dormise de mai bine de două zeci şi patru de ore. Aruncă pantalonii pe gresie. Auzi un sunet metalic. Ce putea fi? Nu-şi amintea să fi luat ceva înainte de a ieşi din cameră. Cu mâna tremurându-i, ridică de pe jos medalionul. Lacrima Edenului…  Fusese primul zâmbet pe care-l afişă după lung timp. Şi… ţineţi minte! Lacrima este cea care deschide poarta.”

Autorul are de trecut vama scriiturii ficţionale, smulsă din temporalitatea „ faptului cotidian”,sau stilului-grafitt, sau al cărţii-puzzle .Cred că are disponibilitatea şi va avea ambiţia anvergurii romaneşti. Aluzia la Palia, (grea memorie culturală-creştină a Orăştiei!)-  nuanţează maliţios una la „palerianismul” corupt în timp, adică la „geneza” şi „exodul” din cu totul altă paradigmă a „monstrului istoric”, cum îmi permit să-l numesc.

Mă rezum la atât, din mila faţă de spaţiul cărţii:una care trebuie citită nu doar de „personajul colectiv” ori de „ fotografiile de grup”, ci şi de cei  mai au răbdarea lecturii. Şi dacă observaţi citindu-l, spiritul polemic al autorului este de fapt constanta  sa atitudinală: faţă de realitatea pentru unii delirantă, patologică, aşa cum.. chiar „presa noastră de ziare” o vădeşte, însă nu prin demersul epic, ci prin cacademismul curat-murdar, că tot suntem în anul Caragiale. Din Haimanale. Dan Orghici,însă, cel insinuat, cel structural,( empirici dar şi livresc), îmi pare a fi un scriitor de gravitate, acribic- serios,cu simţul irepresibil al comunicării elevate, cooperant şi de fapt flexibil, când caracudismele de „ cenaclu local” încă au remanenţe de vrajbe…tip „ conflict de interese”.Îi  doresc împliniri scriitoriceşti.

Eugen Evu – membru al U.S.R.
prefață la „Fumuri de «palian»

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

SPIRALE de GÂND şi SIMŢIRE

De-a lungul existenţei noastre efemere, alunecăm pe spirale ascendente sau descendente, căci viaţa se roteşte caleidoscopic între trăiri şi sentimente, topite în gânduri şi-n aspiraţii.  Această percepţie a spiralatei existenţe a omului, cu suferinţă sisifică de înălţare şi  adeseori de ezitare, o surprinde Ileana-Lucia Floran în volumul de poezii „Spirala gândului”, ţesând profunde stări sufleteşti în urzeala unor idei reflexive, proprii celui care-şi caută identitatea. Eul poetic al autoarei se înnoadă şi se deznoadă cu vibraţiile lirice care se rostogolesc prin vârtejul cotidianului şi al timpului. În versuri care sugerează o largă paletă de trăiri, poeta se zbate între dorinţă şi dezamăgire, între căutarea certitudinilor şi nedumerire, asiprând totdeauna înspre optimista împlinire spirituală.

Volumul însumează patruzeci şi opt de poezii, cochetând cu un lirism discret, într-o continuă explorare, care să aducă soluţia morală şi afectivă la zbuciumul şi frământările omului. Se prefigurează câteva teme majore, precum existenţa efemeră a omului, puterea  tămăduitoare a credinţei şi a naturii, trecerea neiertătoare a timpului, alienarea oamenilor ancoraţi în iluzii, mirajul şi rolul catalizator al iubirii etc.

Nu întâmplător volumul începe cu poezia „Dor”, dedicată mamei Florica, recompunând un univers nostalgic, dinspre general (strada, casa, ograda, pragul, uşa) înspre particularul rememorativ (camera, icoana, candela, poza-nvechită), amintind de cea plecată în lumea umbrelor. Liantul cu cei dragi trece din viaţă în moarte şi din moarte în viaţă, căci lucrurile rămase trimit reciproc mesaje spre neuitare.

În universul liric al poetei, câmpul ideatic se dilată prin asocieri biblice şi livreşti,  în căutarea stăruitoare a unui suport în faţa marilor probleme ale existenţei, autoarea confruntându-se cu fluctuaţii sufleteşti răvăşitoare şi cu teama de-a nu găsi calea potrivită (Cealaltă parte). Cuvinte-cheie insistă asupra resurselor eliberatoare ale credinţei: „putere omenirii prin dragoste creează/… credinţa-adevărată… /iubire infinită… împarte” (Mântuitorul).Trăinicia „stejarului neîndoit de furtuni, imaginea andezitului necioplit de apă… dorul… de libertate” se  regăsesc în „grădina Maicii Domnului(Veghe). Zbuciumul omului „orfan… trist… captiv” găseşte balsam  „în mantia evlaviei” (Rugă), iar Îngerul aduce zâmbetul în poezia scurtă amintind de haiku (Zâmbet). Preluând din filozofia chineză „yin şi yang” ideea contrariilor care se opun şi totodată se interpătrund, autoarea surprinde poetic dezacordurile din sufletul omului, aflat mereu în căutarea fericirii: „De ce nu simt c-aş fi în locul potrivit?” (Aripi). Remediul îl descoperim în generozitatea naturii, întruchipată de zeiţa Geea, care ne însufleţeşte, fortificându-ne prin tămăduitoarele ei daruri, sugerate insistent prin repetarea primului vers din cele trei strofe „ Mă vindec…”(Darul).

Majoritatea poeziilor se circumscriu unor meditaţii lirice pe teme filozofice, deoarece zbuciumul vieţuirii  trece „prin rai sau iad… spre curcubeu”, pendulând între urcuş- alunecare, bucurie-tristeţe, descumpănire-împlinire: „ fulg de viaţă…/ rai sau iad…/ curcubeu (Destin) sau „… iluzie… vis… amăgiri…”(O, tempora!). Neliniştile metafizice iau forma unor întrebări obsesive (Transformare), dezvăluind cutele dureroase ale sufletului, bântuit de tulburătoarea realitate a existenţei noastre efemere şi mereu încercată de neprevăzut, căci „… de la naştere,/ ne dăruim pământului…/ jertfiţi între zidurile vieţii” (Jertfă).

Suflet tandru şi generos, Ileana-Lucia Floran, apăsată uneori de povara însingurării, îşi înfuntă destinul (Paradox), nădăjduind că iubirea şi înţelegerea aproapelui o vor ajuta să treacă spre „punte de jar, etern paradis” (Trăire), spre a depăşi „zadarnicele căutări/ şi ireparabile pierderi(Regres). În aspiraţia spre fericire e surprinsă lupta subconştientului cu sinele, cu prejudecăţile, oscilaţiile amăgitoare, instabilitatea afectivă (Alegere, Existenţă). Sunt labirintice căutări ale statorniciei şi împlinirii, într-o rostogolire printre certitudini şi incertitudini, apăsate de chinuitorul sentiment al vremelniciei, al timpului care se destramă. Dragostea e aureolată de lumina bucuriei, căci flacăra iubirii elimină răul, stimulând creativitatea, pe când erodarea sentimentului se rostogoleşte în dureroase îndoieli (Transformare, Nădejde). Diminuarea intensităţii sentimentelor generatoare de energii instrăinează oamenii şi „între noi/ e tăcere… reverberaţii/ ne risipim” (Izolare), căci partenerii nu mai folosesc resursele dialogului (Cuvinte). Oscilaţiile iubirii, atracţia sau respingerea, se metamorfozează în punte/ între lacrimi şi zâmbete/ curcubeul” (Legământ), căci „ fără tine/  nu însemn nimic…”(Legătura).

Seismele istorice aduc schimbări, „se rupe trecutul/ cu povara-i imensă(Seism), dar şi dezamăgiri, „iubirea şi ura… nemulţumirile în avalanşe… promisiuni expirate” (Dimineaţa), deoarece apar false grile valorice „demagogia… ipocrizia, ignoranţa” (Avertizare). Actualitatea confuză generează ezitări şi decepţii (Mi-ajunge, O secundă, Viitorul trecut),  în sincronizarea cu timpul trăit „arareori… uneori… alteori”. Adeverbele sugestiv reluate sau  repetarea titlului (Adevărata durere) în primul vers din cele trei strofe  evidenţiază Golgota existenţei noastre, în care prea des suntem marionetele destinului şi ale întâmplării. Motivul deşertăciunii şi al dezechilibrului, când „ne risipim în noi înşine” se împleteşte cu speranţa schimbării, a noului „ cioplit/ din lemnul destinului… printre genele dorului,/ sperând…(Nădejde, Spirala gândului), căci dragostea-dor are efecte miraculoase, încât „cu gândurile fluturând… alerg spre o oază… prin deşertul zilnic” (Miraj). Oscilaţiile între bucurie, durere, împlinire şi zădărnicie din fragila noastră existenţă se regăsesc, precum un leitmotiv, în majoritatea poeziilor, pendulând între sentimentul  vinovăţiei asumate şi dorinţa împlinirii idealului înaintea sfârşitului „să-mi pot întârzia plecarea / până voi reuşi să-mi achit biletul”(Plata).

Titlul scurt al poeziilor sugerează intensitatea trăirilor, concentrând mesajul exprimat cu economie de mijloace artistice (Oglinda, Speranţa, Schimb, Putere, Încurajare etc.). Metaforele au transparenţa gândului şi puterea sugestivă a cuvântului, căci zidurile pot să ocrotească în copilărie, să strângă personalitatea tânărului, trezindu-i dorinţa evadării, deşi adevăratele probleme/ aveau să înceapă/ dincolo de ziduri”, în mirajul necontrolat al  libertăţii (Nemulţumire). Capcanele şi obstacolele neprevăzutului sunt transfigurate poetic în „ drumul… plin de serpentine/ care urcă/ atunci când vreau să cobor/ şi coboară/ când sper să pot urca”(Oscilaţii). În multe poezii, autoarea jonglează cu abilitate procedeul sintactic al juxtapunerii versurilor formate dintr-un cuvânt, definind elemente aparent disparate, dar care în context aparţin aceluiaşi câmp lexical, prin care exprimă succint aspecte  semnificative, de o mare vibraţie poetică, precum „… o lacrimă,/ un suspin,/ o durere,/ un gând,/ o bucurie,/ un vis,/ o speranţă,/ un om(Existenţă). Antonimia, realizată prin derivarea cu prefixe, este o altă modalitate de a evidenţia realităţi existenţiale, în care banul suplineşte valorile morale „Amăgire/  Dezamăgire/  Iluzie/  Deziluzie(Utopie). Repetarea unor cuvinte la începutul  fiecărei strofe („Indiferent”) se împleteşte cu succesiunea anotimpurilor care ne marchează trăirile („ veri/ m-au ispitit…/ toamne/ m-au vindecat…/ ierni/… m-au răcit/… primăveri/ m-au renăscut..” (Povară), apăsându-ne sufletele.

Se cuvine a aprecia inovaţiile metrice, cu versuri având număr egal sau inegal de silabe, cu o dispunere clasică sau modernă a versurilor, cu rimă parţial încrucişată (Revoltă),  împerecheată (Mântuitorul), dar preponderent rima albă, care favorizează o curgere domoală a gândului pe spirala emoţiei poetice (O secundă, Alegere).

Volumul de poezii „Spirala gândului” îi procură cititorului emoţii poetice regeneratoare de gând şi simţire, care fac să vibreze sufletele şi inimile prinse în vârtejul vremii şi trăirilor noastre.

Livia Fumurescu

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Spirala gândului, de Ileana-Lucia Floran

Prezență statornică în rândul scriitorilor, Ileana-Lucia Floran ne îndeamnă la lectura unei noi cărți de poezie a domniei sale, carte inspirat intitulată prin metafora „Spirala gândului”. O privire atentă asupra titlului ne conduce la ideea că nimic în acest titlul nu este întâmplător, ba mai mult, construcția îndeamnă la o meditație și o analiză atentă. Gândul, pentru orice om, dar mai ales pentru creatorul de bunuri spirituale, este ceva cu care pătrunde dincolo de firea lucrurilor, dincolo de nepătruns. Cu gândul pătrundem și cercetăm fapte și întâmplări despre care știm doar din istorisiri și din imaginație. Cu gândul pătrundem și cercetăm ce va să fie, pătrundem chiar pe tărâmul celălalt și dezlegăm enigmele de nepătruns.

Ehei! Dar dacă gândul își parcurge drumul sub formă de spirală, atunci niciun punct din drumul gândului nu rămâne neatins, nu rămâne necunoscut.

Căile, uneori întortocheate, ale gândului, duc sigur și totdeauna, aici la Ileana-Lucia Floran, spre punctele pe care autoarea se pare a le fi cunoscut, care se conturaseră parcă dintotdeauna în mintea și sufletul autoarei.

Astfel, concluzionăm că cele 48 de poezii prezente în volumul „Spirala gândului” alcătuiesc un univers spiritual pe care-l vom pătrunde și-l vom cunoaște printr-o lectură atentă, în toate punctele sale.

Volumul se deschide cu poezia „Dor”, dedicată mamei Florica. Nostalgică și visătoare, poeta pătrunde într-un spațiu care-i aduce în minte locuri și oameni de altădată, care au devenit icoane în sufletul său, suflet înecat de durere datorită imaginilor pe care le retrăiește. Și singur, cuvântul „dor” provoacă o cutremurare a ființei umane, mai ales atunci când ea, ființa umană, este de o aleasă sensibilitate și-și amintește că „dor” vine din latinescul „dolures” care se traduce prin „doliu” sau „durere”. De aceea, avem certitudinea că titlul „Dor” al poeziei în discuție a fost artistic și minuțios ales, pentru a exprima stările autoarei într-o situație dată.

Ochii albaștri din strofa a patra a poeziei „Dor”, simbolizează, chiar dacă sunt realitate, tendința spre cunoaștere, spre lumină, spre pătrundere a neantului. În același timp, ei reprezintă și o stare de curățenie sufletească a mamei „Florica” pe care, în poezie, o vedem parcă îmbrățișată de autoare.

Poezia „Seism” ne cheamă de asemeni la o meditație asupra efemerității ființei umane care trece din trecut în viitor fără a poposi în prezentul pe care doar îl salută în treacăt.

Poezii ca: „Regres”, „Oscilații”, „Nemulțumire” și nu numai, abordează o temă sensibilă, meditativă, aceea a raportului dintre ființa umană și timpul pe care-l străbate sau care se scurge.

Poezia „Omagiu” constituie, așa cum titlul însuși sugerează, omagierea unui profesor talentat, care a inspirat elevilor săi dragostea și pasiunea pentru poezie.

Sub titlul „Eșec” se ascunde tipul de viață zbuciumată a omului care suferă pe nedrept și care face exerciții de supraviețuire, de transformare a răului în bine și a durerii în bucurie.

„Paradox” este un titlu sub care găsim o stare specială a autoarei, o stare spre care nu ne prea duce gândul, starea de luptă a autoarei cu propriul său destin, pe care uneori îl și învinge: „Da, ești laș,/ nu ai curajul răspunderii,/ poți doar instiga pe furiș./

„Nădejde” este o poezie care, în stilul cunoscut al Ilenei Floran, prezintă aspirația discretă spre viitor. Viitorul spre care aspiră Ileana-Lucia Floran este unul numai de ea știut, de aceea, nu face vorbire despre cum ar vrea să fie viitorul spre care se-ndreaptă sau spre care râvnește.

În poezia „Adevărata durere”, se prezintă drumul vieții, în care omul adeseori este supus hazardului, fiind obligat mereu să o ia de la capăt. Destinul, în calea căruia nu poți să te pui, pe care nimeni și nimic nu-l poate schimba, este, de cele mai multe ori, „adevărata durere”.

Una dintre cele mai interesante poezii ale volumului „Spirala gândului” de Ileana-Lucia Floran, este, fără îndoială, poezia „Oscilații”. Scurgerea timpului, care se petrece aproape pe nesimțite, este artistic sugerată în versuri ca: „… și frunzele continuă să cadă,/ și anotimpurile se succed/”.

Viața își urmează cursul spre sfârșitul inevitabil: „Și râurile continuă să curgă/ spre marea cea mare,/ liman, sfârșitul începutului –/”.

În poezia despre care vorbim, poeta este uneori nemulțumită de ceea ce întreprinde: „Concluzia?/ Am dintotdeauna/ ceea ce caut/. Alteori, ea, poeta, vrea mai mult: „Dar, ce altceva/ mai pot să fac?/

Fiecare din cele 48 de poezii strânse în cartea „Spirala gândului”, citită cu aplecare, pune în evidență talentul autoarei, care lasă tiparului numai poezii bine realizate artistic, fiecare dintre ele constituindu-se în adevărate creații literar-artistice ce-l îndeamnă pe cititor la meditații profunde, la pătrunderea într-o lume încărcată de umbre și lumini, lume pe care cititorul avizat parcă a mai întâlnit-o, parcă îi este cunoscută din alte timpuri ale existenței sale.

Cartea „Spirala gândului” evidențiază modernismul ori expresionismul viziunii de care poeta Ileana-Lucia Floran este puternic pătrunsă și care sporesc valoarea artistică a cărții.

Ca și „Coloana infinitului”, spirala este ceva ce pare a nu se sfârși niciodată. Și din acest motiv volumul de poezie „Spirala gândului” este ceva măreț și impunător, completând panteonul creațiilor literare ale doamnei Ileana-Lucia Floran.

Nicolae Cătăniciu – membru al L.S.R.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

AMURGUL SPERANŢEI de Ileana-Lucia Floran

Răsfoind cartea Amurgul speranţei de Ileana-Lucia Floran, apărută în Editura „Emma”, 2011, îţi pui instinctiv întrebarea: ce fel de roman poate fi cuprins în doar 100 de pagini când literatura cunoaşte nuvele mai lungi de 150 de pagini. Pe de altă parte, constaţi că în încercarea de condensare a unor destine, de conturare a unor personaje atât de viabile încât cititorul să aibă senzaţia că sunt persoane din jurul său, pe care le poate privi ca într-o oglindă retrovizoare, desigur este vorba de înzestrare scriitoricească. Autoarea găseşte o modalitate simplă de a reda complicaţiile vieţii, în aşa fel încât firescul evenimentelor narate te îndeamnă la lectură pagină cu pagină. Ca să descoperi ce? „Că lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”. Fină observatore a nuanţelor exprimate prin gesturi şi cuvinte, îndeobşte neluate în seamă, îi dă posibilitatea să descifreze atitudini, comportamente, caractere, manifestate în ascuns. Autoarea reuşeşte să ne pună în faţă fapte sub formă de parabolă, obligându-ne parcă să ne punem întrebări cu referire la nivelul de „intelectualitate” pe care îl dovedim. Din paginile cărţii se disting două „specii” de intelectuali: cei din lumea cărţilor şi a studiului şi cei care nu citesc decât strictul necesar în sfera profesiei sau meseriei pe care o exercită. Parabola romanului pune familia Taumescu, ca reprezentantă a „castei” intelectualilor „de rasă”, faţă în faţă cu Dinu, un personaj cu veleităţi fără acoperire, un intelect limitat, un intelectual şi el după criteriul semidoct prin care în zilele noastre, orice funcţionar cu sau fără studii şi preocupări adecvate, se crede un intelectual.

Un merit al romanului este şi scoaterea în evidenţă a carenţelor comportamentale ale ambelor tipuri. Părinţii Sadnei, autoizolaţi în condiţia lor umană de „privilegiaţi”, nu prea bagă de seamă cum se derulează viaţa dincolo de ce ştiu ei. Oameni cumsecade de altfel, sunt totuşi în stare de a face gafe incomensurabile. Descoperirea târgului lor secret cu Dinu şi familia lui, în scopul căsătoriei fiicei, sufocată de prea multa lor iubire a constituit lovitura de teatru care a dus la dărâmarea frumosului castel de iluzii ale Sadnei şi ale lor înşişi. În felul acesta, ei devin părtaşi la compromisuri condamnabile, practicate într-o lume clădită strâmb, sugerând că demnitatea nu este neapărat apanajul intelectualităţii, fie ea oricât de „rasată”.

Personajul Dinu, medic veterinar – profesie potrivit aleasă pentru însuşirile pe care le dovedeşte – este descris ca un individ „atent, amabil, dar distant. Era galant, simpatic, dar străin… îi lipseau tandreţea şi interesul”. Intuiţia Sadnei asupra adevăratei identităţi morale şi de conduită a lui Dinu îi dă de gândit. Doar atât. Convieţuirea, intrată într-un fel de rutină, o acceptă mai departe, chiar dacă vedea că „nu este tratată ca o soţie”, fiindcă simţea că totuşi îl iubeşte, că este subjugată de el. Ea visa o căsnicie liniştită şi fericită ca a părinţilor. Pentru Dinu, căsătoria este doar un contract ca oricare altul. În momentul când Sadna îşi dă seama de „aroganţa mascată” şi de caracterul nepăsător al lui Dinu, începe să-şi amintească „tot felul de lucruri care-l incriminează”, întrebându-se în sfârşit „dacă a iubit-o vreodată”. Declanşarea conflictului final creează imaginea prăpastiei între cele două tipuri de intelectuali: unii meticuloşi şi refugiaţi mereu în lecturi, fără adevărata experienţă de viaţă, snobi prin cultură şi comportament, situaţie ce-i sugerează lui Dinu să inverseze valorile; alţii, sprijiniţi pe studiile profesionale ca ciobanul acela pe bâtă care a fost întrebat: „Ce faci? Stai şi te gândeşti?”, iar el răspunde: „Ba, numa stau”.

Construcţia narativă a romanului pendulează între episoadele de amintiri şi cele de trăire instantanee, complementare între ele. În câteva locuri se poate sesiza o anumită stângăcie în conducerea ostilităţilor din conflictul Sadnei cu Nina. Antiteza este puţin forţată. Unele amănunte, scăpate atenţiei, dau o notă exagerată în conturarea caracterului personajelor. De pildă, a bate cu o bâtă, nu cu o nuia, pe o fetiţă orfană este prea mult. Chiar dacă s-a întâmplat în realitate, literatura trebuie să construiască altfel de realitate, una verosimilă, nu autentică. Pe urmă, un personaj negativ cum este Nina, nu-şi dă toată ura şi duşmănia pe faţă în mod ostentativ, este laş, îşi minimalizează vina. Nina, neavând încotro, putea recunoaşte că a bătut-o cu o nuieluşă, nicidecum tentată să-şi îngroaşe acuzaţia afirmând că a folosit o bâtă.

Corina, pe scurt, este personajul care şterge „graniţa subţire dintre ficţiune şi realitate”. Directoarea este într-adevăr ca una adevărată. Câţi directori de instituţii sunt care nu cunosc şi nu-i preocupă ce se întâmplă cu adevărat în unitatea pe care cu onoare o conduc?

În concluzie, revenind la dimensiunea cărţii ca roman, se poate spune la sfârşit că nu a fost nevoie de pagini multe ca să-1 incite pe cititor la reflecţie serioasă, în urma căreia nu-i va fi totuna în care categorie comportamentală ar putea fi încadrat.

Gheorghe Rotar

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Dan ORGHICI — COLECȚIONARUL DE CUVINTE

 

În eseuri poetice sau note ale evenimentelor mai mult sau mai puțin importante ale cotidianului, în articole de pronunțată critică socială și politică, în meditația religioasă ori în profunde stări poetice, scrisul lui Dan Orghici mustește de melancolie, priviri blânde și dureri mai vechi ori mai proaspete.

Dacă toate scrierile lui ar fi fost ca „Zbor”, „Remember”, „Zile care nu seamănă”, „Drum de piatră” sau „Contrarii” le-am fi categorisit simplu eseuri poetice, dar cele mai multe scapă oricărui efort de a le alinia unui gen anume.

Autorul se crede damnat să scrie despre suferințele oamenilor. remarcabil imbold pentru un scriitor, ce se simte obligat să-și motiveze demersul creator.

Dan Orghici e conștient de originea divină a umanității, dar și de imperfecțiunea sa:  „Trăiesc cu crezul că suntem compuși din aceleași materii ca stelele, doar că noi, oamenii, nu știm să ardem!” Asta nu-l împiedică să contemple vrăjit minunile lumii.

Profund religios, fără a fi mistic, el oscilează între o abordare livrescă și alta concretă a cotidianului frust, între naivitatea mărturisită a copilăriei ce și-a lăsat iremediabil urme în conștiința bărbatului matur și luciditatea dură manifestată față de tarele umane ale prezentului.

Aproape orice lucru, chiar și cel aparent banal, îl conduce de la meditație la indignare, de la ironie la satiră și înapoi la meditație.

Peste tot și toate, Dan Orghici se contopește cu natura: „Astă noapte m-am identificat (un verb mult prea tehnic – n.n.) pe bolta cerească cu un meteorit, ce-și urma spargerea stelei de baștină spre alte zări. Am văzut cum timpul îmi curge prin vene, altfel de vene, alt fel de timp”

Din contemplarea macrocosmosului, Dan Orghici se întoarce ușor în microcosmosul copilăriei entuziasmându-se în fața unui firav ghiocel, pe care simte nevoia să-l protejeze, amintindu-și cu nostalgie momentele unice ale așteptării Moșului din seara de Crăciun ori făcându-i un portret complet și duios tatălui său.

În altă parte, el sare de la efuziuni quasilirice, declanșate de perindarea anotimpurilor: („Îmi zboară prin cap toți fluturii din lume, vin stoluri de păsări și-mi ciripesc” – splendidă imagine -) la trista imagine a țăranului român de azi, care nu vrea sau nu poate să-și depășească condiția de rob ineficient al pământului, continuând să-și strângă recolta cu un instrumentar… strămoșesc. În asemenea situație aproape de disperare, nu pregetă să facă un apel retoric la mai marii zilei: „Treziți-vă dar, că poate nu-ți fi chiar cum zice vorba! TreziȚi-vă!”.

Dacă „unii scriu și trec mai departe, apoi refac, taie, mai pun și iese ceva, eu nu pot să revin asupra celor scrise”. Iar dacă intenția nu i s-a împlinit, autorul nostru cunoaște disperarea: „îmi vine să urlu, să mă dau cu capul de pereți, să sparg monitorul!”

Dar disperarea sa nu durează mult, doar până la următoarea idee, care îi apare repede: „Încep alte gânduri-cuvinte, ele vin de peste tot. Și cum se poate numi cel ce scrie decât colecționarul de cuvinte?” Iar în „ștrincăneala” (țesătura) cuvintelor, Dan Orghici pune bucăți din sufletul său după care le scoate „la mezat”, adică le oferă celorlalți, ca să se elibereze și să poată scrie altele. „Te dai la citit, te deschizi, încât nu mai ai nimic al tău, totul e al cititorului!”

Din păcate, notăm în scrisul lui Dan Orghici și expresii din limba veche cu totul perimate, care nu dau originalitatea stilistică dorită de autor („Că nu dau turcii!”), regionalisme (strinfi, dăști, a ștrincăni) utilizarea formei vechi a perfectului compus al verbelor („despartu-mă de acele vremuri”, „Cei ce votat-au să-ți dea”, „născutu-ne-am sub semnul păcălelii”), ba chiar și unele ironii neadecvate, cum e „…alene vine un car cu boi, doi ce trag și unul ce merge biped, înaintea lor…”, aflată în cel mai reușit text poetic care este „Drum de piatră”. Sunt aspecte mărunte, dar care aduc deservicii unui autor care încă își caută stilul.

Altfel, textele lui Dan Orghici sunt o lectură agreabilă, ce incită la reconsiderarea unor adevăruri simple, cu care ne-am obișnuit prea mult și asupra cărora nu mai medităm.

Ioan Drăgoi – membru al U.S.R.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

FRUMOSUL  RĂNIT   DE   SABIA   REALULUI (eseuri,  cronici literare,  interviuri )
de  MARIA  TOMA – DAMŞA

După volumul de analize, sinteze şi cronici literare, apărut în anul 2000,  eminenta profesoară-scriitoare reface „legământul cu literatura” şi în volumul apărut în acest an, la Editura Emma din Orăştie.

Ca şi în anterioarele apariţii editoriale, Maria Toma-Damşa confirmă adevărul formulat de Tudor Vianu, potrivit căruia cele două ipostaze, de profesor şi de cercetător, nu numai că nu se exclud, ci devin complementare. A făcut dovada veridicităţii acestei afirmaţii de-a lungul unei fructuoase şi apreciate cariere didactice, ţesută în urzeala informării continue, a procesării constructive a lecturilor şi a unei substanţiale contribuţii originale la actul de cultură, prin care se defineşte ca personalitate complexă şi profundă. Continuitatea preocupărilor pentru literatură se adevereşte şi prin volumul „Frumosul rănit de sabia realului” ( eseuri, cronici literare, interviuri) , apărut la Editura Emma în acest an.

Titlul volumului îl constituie o sugestivă metaforă, preluată dintr-un citat din opera lui Dan Puric, subordonând diversitatea studiilor reunite în volum aceleiaşi provocări de care se izbeşte contemporaneitatea, căci „Frumosul rănit de sabia realului“ pare a dezvălui permanenta confruntare dintre „ideal şi realitatea dură”, exacerbată în zilele noastre.

În „Cuvânt înainte”, autoarea motivează titlul volumului, insistând pe calitatea  cognitivă, susţinută de valoarea estetică şi etică a literaturii în general şi a operelor analizate cu profesionalism şi cu sensibilitate, în special.

Cuprinsul volumului dezvăluie criteriile obiective ale selecţiei, căci Maria Toma-Damşa îşi structurează cu competenţă şi rigoare studiile, ordonându-le după criteriul intuitiv al eruditului, care vibrează la opera ce îmbogăţeşte spiritual şi moral lumea lăuntrică a cititorului, propunând o justificată ierarhie a valorilor.

Cele cinci „planete literare”cu care debutează volumul – cochetând cu foiletonul şi eseul – sunt dedicate operei unor personalităţi de marcă ( Papa pentru mileniul al III-lea: Karol Wojtyla, Poezii alese; Valeriu Anania – teologul, filologul, poetul, prozatorul şi dramaturgul; Dan Puric între neamul său, asumarea ortodoxiei şi demnitate) sau unor volume consacrate evenimentelor aniversare cu ecou în viaţa literară şi în istoria neamului românesc (A sosit Domnul Eminescu; Alba Iulia la „ceas aniversar”). Dacă în primele trei, autoarea analizează operele  – în versuri sau în proză – în corelare cu personalitatea autorului, înscrisă pe spirala credinţei şi istoriei, împletind farmecul naturii cu miracolul biblic şi fuzionând viziunea teologică cu cea folclorică, subordonându-le demnităţii umane şi patriotice, în ultimele două accentul cade pe informaţia exhaustivă a elementelor structurale care se asamblează complementar în volumele omagiale, potenţând mândria faţă de înaintaşi şi sentimentul patriotic al românilor de cinstire a trecutului, dar şi al datoriei în faţa viitorului.

Capitolul VI –  „Eseuri despre”, aduce în prim-plan cinci personalităţi a căror contribuţie religios-filozofică, cultural-literară şi chiar social-istorică a deschis noi perspective de cunoaştere a unor  orizonturi  de profundă semnificaţie nu numai pentru trecut, ci şi pentru actualitatea fremătândă a contemporaneităţii, pe care autoarea o înseilează ingenios pe canavaua umanismului, care înalţă şi coboară creatorul pe spirale ascendente sau descendente. Cu rigurozitatea specialistului, Maria Toma-Damşa împleteşte, într-o formă originală şi atrăgătoare, disponibilitatea analitică şi de sinteză, focalizându-şi opiniile pe filonul spiritual al contribuţiei polivalente a scriitorilor amintiţi la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural-istoric, cu certă influenţă asaupra modelării personalităţii cititorului („Constantin Noica, Semnele Minervei publicistică I (1927-1929); Aurel Pantea(coordonator), Sacrul în poezia românească ; Nicolae Danciu-Petniceanu, Lumina de la Vărădia; Petru Popescu, Supleantul” şi  „O aniversare şi o comemorare sau 5 noiembrie, simplă coincidenţă?“ )

Tot cinci autori sunt exploraţi în capitolul VII, oportun întitulat „Jurnale. Memorii”, rezervat unor scriitori de certă valoare în universalitate ( Lev Tolstoi, Jurnal; W.N.P. Barbellion, Jurnalul unui om dezamăgit; George Orwell, Jurnalele, John Curran, Agatha Christie, Jurnalul secret  şi  David Prodan, Memorii). Cu exactitatea documentaristului, dar şi cu sensibilitatea literatului, autoarea ne dezvăluie personalităţi complexe, care vibrează cu intensitate în laboratorul creaţiei, oscilând între aspiraţia nemuririi spirituale şi limitele biologice ale unor existenţe zbuciumate. Se cuvine a face o menţiune specială pentru „Memorii”-le lui David Prodan, care oferă informaţii remarcabile pentru activitatea şi personalitatea istoricului împătimit în eforturile sisifice de a investiga trecutul acestui neam mult încercat, care a influenţat destinul  poporului român, apreciat a fi „mult mai valoros”.

În capitolul VIII, autoarea se opreşte asupra unor „Scriitori hunedoreni”, propunând câteva puncte de reper în prezentarea a zece apariţii editoriale hunedorene (Eugen Evu, Port rănile tale; Iv Martinovici, Întoarcerea la Nausica; Mitroi Tomulescu-Cremenari, În căutarea fericirii; Radu Igna, Valea proscrişilor; Ileana-Lucia Floran, Pustiul din suflet şi Amurgul speranţei; Maria Vlaicu, Versuri târzii; Amelia-Maria Stanca, Pe tărâmul adolescenţei; Romulus Lal, Imperialii din Bocşari; Livia Fumurescu, Ambalajul de staniol). Bine scrise, cu judecăţi valoroase şi convingătoare, asociate cu succinta punere în temă, respectând codul moral şi cel profesional, dovedindu-se analistă a profunzimilor, apreciind implicarea socială, experienţa morală şi probitatea umană a autorilor, Maria Toma-Damşa se reconfirmă ca fiind un  critic obiectiv, având experienţa evaluării creaţiei literare.

Capitolul IX dezvoltă un subiect de mare vibraţie patriotică „Asociaţiunea ASTRA – 150 de ani şi Despărţământul ASTRA Orăştie «Aurel Vlaicu»”. Informaţia bogată împleteşte motivarea istorică a genezei acestei asociaţii cu detaliile furnizate de actualul preşedinte al Despărţământului, prof. Aurel Ursu, în articolul „ASTRA la ceas aniversar”, publicat în revista „ASTRA la Orăştie”. Nominalizarea activităţilor şi realizărilor Despăţământului IX Orăştie sunt enumerate şi detaliate de către doamna Maria Toma-Damşa cu responsabilitatea omului de cultură, conştient de faptul că eforturile contemporanilor de a continua strădania înaintaşilor trebuie lăsate ca dreaptă moştenire generaţiilor viitoare, care să ducă mai departe făclia iubirii de neam şi ţară.

Multiplul cifrei cinci, capitolul X, „Interviuri” se opreşte asupra a cinci  personalităţi din viaţa literar-filozofică, din lumea presei, a cercetătorilor, a oamenilor de afaceri şi a rapsozilor, punctând existenţe care „au semănat“ pentru ca noi toţi „să culegem” din rodul preocupărilor şi harului lor (Marcel Petrişor, scriitorul şi filozoful; Lucia Liciu sau ziaristul total într-o jumătate de secol; Dorin Petresc –  un împătimit doctor în istorie; Ioan Petrica – un om de succes; Ciprian Roman – rapsodul care a cucerit inimile românilor). Întrebările clar formulate oferă posibilitatea celor intervievaţi să dea răspunsuri edificatoare pentru  cunoaşterea profilului uman sugerat, corespunzător titlului propus de doamna Maria Toma-Damşa. Suntem introduşi cu abilitate într-o lume a învingătorilor, a perseverenţilor, a celor care oferă din harul şi experienţa lor modele de demnitate umană şi de reuşită, prin efort continuu şi dăruire, ştiut fiind faptul că doar pasiunea şi tenacitatea aprind  făclia aducătoare de lumină celor din jur.

Merită o deosebită apreciere exprimarea clară şi convingătoare a autoarei, ale cărei fulguraţii lirice personalizează stilul scrierilor acestui apreciat volum, fără a afecta cu nimic experimentarea tehnicii de înlănţuire progresivă a ideilor, care se nasc unele din altele, cu aceeaşi limpezime a gândului exprimat prin cuvânt.

Impresionează erudiţia doamnei Maria Toma-Damşa, confirmată prin aprecierile Domniei-Sale, dar şi prin referinţele bibliografice, oportun intercalate în structura complexă a materialelor din cuprins, mozaicate prin cifra cinci sau prin multiplul acesteia (cinci “„planete literare”, cinci eseuri, cinci jurnale-memorii, zece scriitori hunedoreni, capitolul zece cu cinci intervievaţi).

Volumele proprii sau în colaborare, distincţiile, referinţele şi fructuoasa colaborare la numeroase reviste contribuie merituos la completarea profilului intelectual şi moral al doamnei Maria Toma-Damşa, a cărei prezenţă  îndelungată pe tărâmul culturii este model de dăruire a profesionistului, care se simte dator de a oferi din preaplinul său mănunchi de gânduri şi de simţire, bucurându-ne sufletul şi îmbogăţindu-ne spiritual.

Livia Fumurescu

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Un secol de poezie  în orașul Paliei, antologie, 1911 –2011

vizibil, odată cu dezinteresul potentaţilor zilei şi al oficialităţilor de la Bucureşti, în tară, chiar în unele orăşele, se înfăptuiesc opere de referinţă, în care se reflectă capacitatea de creaţie şi mândria patriotică a oamenilor locului. O asemenea lucrare este antologia Un secol de poezie în oraşul Paliei, coordonată de poeta Ileana-Lucia Floran, apărută la Orăştie, în 2012, cu o densă şi substanţială prefaţă scrisă cu pricepere critică şi simţ estetic de Măria Toma-Damşa.

Lucrarea se înscrie, cu o particularitate evidentă, în şirul numeroaselor culegeri de texte, crestomaţii şi antologii, de la Crestomaţie sau analele literare din cărţi mai vechi şi mai noi româneşti, de Timotei Cipariu (1858) şi Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni (1862-1865), de Aron Pumnul, şi de la ei la antologiile pe provincii ale lui G.Cardaş şi la antologiile pe teme (Poezia Mării, de Vasile Nicolescu), pe evenimente istorice (Unirea, Răscoala lui Horea, Răscoala din 1907 etc.) sau pe teme ca Mama, Dragostea ş.a., până la antologiile pe nedrept uitate ale lui Ion Pillat şi Perpessicius, Emil Giurgiuca, Zaharia Stancu, toate de reală importanţă.

Între acestea şi altele, antologia Ilenei-Lucia Floran, Un secol de poezie în oraşul Paliei, ocupă un loc cu totul aparte, alegând din ceea ce poeţii legaţi de oraşul Orăştie între anii 1911-2011, rânduiţi alfabetic, au creat, pe variate teme şi cu diverse modalităţi stilistice, de la cele sămănătoriste la cele moderne. Antologia cuprinde 56 de poeţi, unii mai cunoscuţi, ca fostul meu profesor Valeriu Bora, autorul volumelor Visează pământul şi Când purtam cu mine soarele, doctorul în filozofie Sebastian Bornemisa, poet şi prozator, Emil Borcia, care a condus revista Bobârnacii şi a publicat versuri umoristice şi satirice la diverse reviste, loan Moţa, protopopul tractului Orăştie şi conducătorul multor ziare – Revista Orăştiei, Foaia interesantă, Libertatea etc. -, delicatul actor, poet şi prozator Dominic Stanca, şi Ion Apostol, preot, scriitor, dârz luptător pentru dreptate, din care citez câteva versuri pure, semnificative pentru creaţia şi starea de spirit a multora dintre cei antologaţi: „A lui Decebal moşie,/ Cuib viteaz de vitejie,/ Din ursita cea dintâi/ Dulce leagăn să ne fii,/ Şi-ncepu o soartă grea/ Viaţa pentru-a ne curma.”(Hora Daciei).

Mai îngrijite ca expresie poetică şi în acelaşi spirit patriotic a scris doctorul şi poetul Pompiliu Caraşcă, un nepot al lui Aurel Vlaicu, în poezia Statornicie: „Pământ sfinţit cu sânge dac/ Sortit a fost aici să fie,/ În munţii de la Orăştie/ Să dăinuim din veac în veac.// Tari ca granitul, neclintit/ Noi am rămas legaţi de glie,/ Aici în munţi, la Orăştie,/ Oricât de mult am suferit.” Şi inimosul poet, profesor în comuna Romos a marelui doctor Nicolae Stăncioiu, al cărui nume îl poartă Institutul Inimii din Cluj-Napoca, autorul poeziei Dacii, Nicolae Cătăniciu: „N-avem pe rafturi probe de hârtie,/ Dar stă adânc ascunsă-n urne de pământ/ Cenuşa lor, în munţi la Orăştie,/ Că dacii au trăit, ca daci mai sunt.// Pe Decebal îl strigă în cetate/ Şi-acum, târziu, ciudate voci de daci,/ S-aud la ceas de veghe cai şi roate,/ Sunând prelung, ca frunza de copaci.”

Atmosfera aceasta, chiar dacă pe alte teme, vibrează în universul liricii altor poeţi, mai tineri, pentru că dacismul organic, de bună calitate, stăruie peste locurile pe care şi-a purtat Decebal paşii. Pomenesc, la întâmplare, numele unor poeţi mai tineri, autori de volume, sau care au publicat numai în presă sau în volume colective, poeziile tuturor în această antologie realizată de talentata poetă Ileana-Lucia Floran fiind poezii moderne, care n-au în ele nimic vetust şi epigonic, poezii care inovează prozodia tradiţională şi îmbogăţesc sfera tematică a liricii noastre. Lăudabil e faptul că Antologia nu găzduieşte modernisme fără modernitate reală, substanţială, nu cultiva obscenităţi, precum unii de la Bucureşti sau din alte oraşe mari. Cu reală îndreptăţire autoarea competentă a Prefeţei, ne spune, cu gustul ei estetic, că „Dintre poeţii orăştieni se remarcă: Romulus Lal, Florin Drăghiciu, Ileana-Lucia Floran, Nicolae Catăniciu, Valeriu Todea, George Văidean, Petru Romoşan, Cornel Simoi”. Acesta din urmă, mort în 2008, e dintr-o generaţie mai veche. Mi-a fost profesor la „Aurel Vlaicu”, dar şi eminent profesor universitar la Timişoara. Impresionantele lui lucrări ştiinţifice nu l-au împiedicat să se ocupe şi de creaţia umanistă, inclusiv de poezie; o poezie de gravă meditaţie, precum Schimbarea zeilor sau Piatra de hotar, şi de profundă sensibilitate pe temă erotică şi religioasă. Dintre poeţii mai ţineri, prefaţatoarea remarcă pe Elena Daniela Rujoiu-Sgondea, care scrie reuşite poezii bilingve, precum şi pe Nicoleta Vonica. Toţi s-ar cădea să fie pomeniţi pentru valoarea lor într-o recenzie, dar scopul rândurilor de faţa a fost cu totul altul. Mai întâi, să salut o lucrare valoroasa şi originală, realizată de o talentată poetă, animatoare culturală într-un orăşel de provincie, în care s-a folosit în scris pentru prima dată cuvântul român, la 1582. Apoi, să elogiez cu respect intelectualii acelui oraş, care participă la viaţa culturală a urbei cu devotament şi patriotism, pildă vie pentru alte localităţi. În fine, să subliniez gestul exemplar al sponsorilor, precum şi al acelora care au sus­ţinut într-un fel sau altul apariţia acestei Antologii. O fac cu gândul la versul poetului latin Marţial: „Sint Mecenates, non deherint Flacce, Marones”. Să fie Mecena, deci sprijinitori materiali, şi nu vor lipsi nici poeţi ca Horaţiu şi Vergiliu, şi, adaug eu, nici poeţi ca aceia născuţi din poporul român. O public în Flacăra lui Adrian Păunescu, poetul care a fost foarte legat de plaiurile hunedorene.

Ion Dodu Bălan

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ileana-Lucia Floran,  Pustiul din suflet și  Amurgul speranței

 

Ca orice valoare, elitele noastre au fost – și sunt – ciclic, maculate, mai cu seamă în acest mediu deosebit de prielnic – tranziția… Alergia la elite proliferează din ce în ce mai acut, drept consecință a mediocrității la performanța individuală.

În contrapondere la elite se situează lumea VIP-urilor, o lume eterogenă, eteroclită și impură, alimentată de politicieni, lume care pendulează între penibil și ridicol, lumea vedetelor de silicon, de impostori într-ale culturii, de infractori cu ștaif…

Printre elite – persoane foarte importante, chiar dacă ele nu sunt neapărat „vizibile”, cum se zice azi – se numără și poeta, prozatoarea și directoarea de editură Ileana-Lucia Floran, a cărei aparentă modestie ascunde un adevărat talent literar.

Volumul Pustiul din suflet, al câtelea, oare?, ne-o dezvăluie ca pe o prozatoare de forță, capabilă să captiveze, cu adevărat, pe cititor.

Cele zece schițe și nuvela finală care dă și titlul volumului, recreează o lume credibilă nu numai prin transfigurarea artistică a unei realități palpabile, ci și prin varietatea tematică și – mai cu seamă – prin crearea unor personaje viabile, dezvăluind o gamă largă de ipostaze existențiale, cu unda necesară, dar echilibrată, de umor.

Majoritatea schițelor (Trenul albastru, Fără politică, Pe strada copilăriei etc.) reconstituie, subiectiv, întâmplări trăite sau imaginate de prozatoare în varii momente ale vieții.

Alături de confesiune, autoarea recurge și la introspecție, precum în schița Pe strada copilăriei: „Privirea îmi alunecă dincolo de gardul care înconjoară curtea bisericii. Tresar! Borna kilometrică este tot acolo. De la geamul camerei mele […]se vedea până în altar.” Evocarea copilăriei trezește în sufletul personajului-narator amintiri dramatice („imobilul a fost demolat, mama a murit […] iar universul meu s-a prăbușit”), dar cu sensibilitatea-i debordantă, autoarea evocă natura reconfortantă: „lectura, scrisul, desenul”, „grădina […] plină de pomi […] și flori”, „ un nuc bătrân, falnic”, „grădina” care „zâmbea”, personificată .

La caracterul modern al acestor schițe – multe autobiografice – contribuie subtilitatea confesiunii, monologul pasionat și nervos prin care personajele caută frenetic „timpul pierdut”, o lume cu un alt sistem de gândire generând imposibilitatea adaptării acestora.

Piesa reprezentativă a volumului rămâne nuvela Pustiul din suflet, puternic ancorată în realitatea noastră postdecembristă, concepută obiectiv, autoarea fiind omniscientă și omniprezentă.

Cele nouăsprezece capitole ale nuvelei închid în sine mai multe existențe, cu accent pe drama lui Radu, cauzată de îndepărtarea Adinei, după primirea „moștenirii”.

Eroul nuvelei, studentul, apoi medicul Radu, ne amintește de Felix din romanul călinescian: sărac, dar cinstit, sincer, suflet cast, lipsit de ascunzișuri rău mirositoare. El trăiește la modul romantic iubirea pură pentru Adina.

Crescută și alimentată din minunatul vis adolescentin, iubirea lui Radu se convertește neașteptat de repede în suferință „dureros de dulce”, în care mâhnirea, incertitudinea, amărăciunea, dezamăgirea se interferează cu iluzia fericirii.

Ambițios – în înțelesul bun al cuvântului – inteligent și muncitor, Radu este exponentul intelectualului autentic, coborât în lumea efemeră și suficientă, dar rămânând – și la maturitate – același naiv, generos și sincer, gata oricând să sară în ajutorul oricui.

Scriitoarea reface o lume meschină, rapace, care și-a pierdut iremediabil însușirile umane, prin plasarea Adinei în… America: „Adina nu a avut timp să vorbească cu mine […] gândi Radu cu durere în suflet […]. Gândul ei era la afaceri”… Adina „cheltuise într-o lună mai mult decât ar fi crezut că va avea vreodată…” Iată frânturi din gândirea soțului ei:  „Nu ai nevoie de studii, ai cea mai mare companie farmaceutică din lume… Averea noastră, reunită, fără acțiunile societății de avocatură, ne-ar ajunge pentru zece vieți…”. „Femeile trebuie să aibă grijă de casă și, mai ales, de copii. Bărbații sunt cei obligați să aducă bani în casă…”, „Mai am câteva detalii de discutat cu tine despre procesul de mâine. Ironia face să fim în tabere adverse”. „Se deschisese moștenirea după domnul Steve și, așa se descoperise că firma era falimentară […], erau înglodați în datorii…”, „A vândut tot, a plătit toate datoriile și a plecat”…„Produsul farmaceutic s-a relansat”…

Alături de „pustiul din suflet” al lui Radu, autoarea, cu mijloacele artei sigure, a reușit să-l dezvăluie și pe acela al Adinei, care avea senzația că „oamenii din jurul ei sfârșeau tragic”.

După pierderea soțului, Adina revine la București, dar nu-l caută pe Radu din aceleași rațiuni: „Soarta făcuse ca toți cei dragi ai ei să plece într-o altă lume […]. Se gândea uneori că era un blestem, că, dacă ar fi rămas cu Radu, ar fi pățit și el același lucru […], va sta departe de Radu, chiar dacă asta o va face să sufere…” Era „înfrigurată, cu inima pustie”…

Optimistă, autoarea îi dă satisfacție cititorului, aranjând de așa manieră lucrurile, ca totul să se sfârșească aidoma basmelor, cu bine: „Nu auzi ușa. Se trezi doar cuprinsă în brațe…”.„Pustiul din suflet” ia, astfel, sfârșit pentru ambele personaje.

Versurile de pe ultima copertă, din poezia Memoria durerii, potențează, însă, ideea de „pustiu” sufletesc: „E prea târziu/ Să-mi neg viața-ntreagă prin cuvinte…/ Mai am coșmaruri”), pentru a nu ieși „total” din realismul vieții.

Romanul Amurgul speranței, apărut în 2011, la propria-i editură, dovedește – în continuare – apartenența scriitoarei elitelor.

Roman intelectualist, profund psihologic și modern, Amurgul speranței (titlu antonimic, deoarece știut este că „speranța moare ultima”) este – în același timp – un roman optimist, dacă ne raportăm la fragila pendulare a incertitudinii: „sfârșit sau început”?

De-a lungul acțiunii romanului, „dragostea și viața, albul și roșul, se împletesc precum șnurul mărțișorului”, încorporând destine diverse, contradictorii, intersectându-se, căutând frenetic limanul chiar și în „vremi de restriște”.

Scriitoarea îndeamnă la lectură, mizând pe inteligența și sensibilitatea cititorului de a anula „granița dintre ficțiune și realitate”.

Bună cunoscătoare a tehnicii construcției romanului modern, Ileana-Lucia Floran alternează planurile narative, fără a pierde din vedere aspectele vieții sociale „dinainte și după 1989” – privite cu accente critice, dar nici, mai cu seamă, magma mocnindă a trăirilor interioare ale eroinei principale,  „centru” al tuturor evenimentelor.

Sunt abordate – din punct de vedere social – probleme precum educarea „oropsiților vieții” dintr-o „casă de fete”, în condițiile „dinainte”, goana după bani, familii întemeiate pe alte criterii decât dragostea reciprocă, neînțelegerea corectă a menirii de dascăl, „relații și pile”, eterna imoralitate ducând la răsturnarea valorilor.

Intriga personală, conflictul inexplicabil al eroinei cu mama sa („avusese tupeul s-o contrazică într-un mod nepotrivit”) conduce la descoperirea adevăratei cauze a nefericirii Sadnei, „în camera copilăriei ei”, unde „întotdeauna găsise alinare”… Nu și de această dată, când se convinsese și mama că „Dinu […] pare complet «rupt» de familie”.

Pendulând între realitate și vis, într-o stare de reverie, eroina își amintește incidentul de la Casa de fete, unde colega ei, Nina – soție de inspector școlar – practica drept pedeapsă pentru indisciplina fetelor „înfometarea” și „bătaia”, a cărei victimă a căzut Corina, viitoarea ei soră adoptivă; familia Sadnei a integrat-o cu drag în sânul ei, pentru a nu deveni „scursura societății”, cum îi dorea Nina.

Tot în stare de reverie, Sadna evocă destinul tragic al Anei și mamei acesteia din casa „soră”, amintindu-și cinismul cu care privise Dinu această tragedie: „… o fi murit de bucurie că a scăpat de mă-sa!”

Nedreptatea făcută Corinei în anul al III-lea de facultate, la examenul de chimie este o critică indirectă adusă „profesorului dr.Escu”, fost „coleg de grupă cu tovarășa Elena Ceaușescu”, „tobă de carte…”. Acesta  a pedepsit-o nemeritat, auzind-o spunând „tobă de porc”. Nimic și nimeni – nici audiența la Minister – nu a putut-o salva până după 1989, când a ajuns „conferențiar universitar și lucra în cercetare”.

Secvențele reale se interferează în mintea Sadnei cu imagini bine tăinuite în subconștientul său, toate dovedind instabilitatea „postamentului” căsniciei ei cu Dinu – veterinarul dur, „ce părea finuț și manierat”. Se vede că, de fapt, „contrariile se atrag”, deși ea a știut că „nu sunt potriviți”.

Se înțelege că, într-o astfel de căsnicie, tronează „singurătatea în doi”. Această stare, Sadna este decisă să o „discute” cu Dinu după trecerea „magicelor” șapte zile asociate cu „șapte coline ale Romei […], șapte regi legendari, șapte minuni ale lumii […], șapte înțelepți din vechime, Pleiadele […], șapte culori ale curcubeului […], șapte stele ale constelațiilor […], șapte culori ale curcubeului […], șapte păcate de moarte […], șapte virtuți…”

Psihologă fină și răbdătoare, ea speră „într-o schimbare” a soțului, dar nici „nu se va axa pe așteptare. Va trăi… ”

Mobilizându-și subconștientul, Sadna și-a amintit prima „întâlnire” cu Dinu, când ea era în clasa a IX-a, iar el  le-a spus fetelor că e student în anul al II-lea la medicină veterinară. După comportament, ea l-a considerat „un nesuferit”, promițându-și „să nu aibă de a face cu asemenea persoane”.

Infidelitatea lui Dinu a fost divulgată la nunta amantei lui, iar celelalte tare ale caracterului său, la reacția față de Mia, absolventă de I.D. „Spiru Haret”, dar, mai ales la înmormântarea mătușii lui, când „râdea nepăsător”.

În final, Sadna descoperă că familia ei pusese la cale căsătoria, că Dinu n-o iubea, ci „făcuse un târg” meschin, iar cum, sfida această familie: „Valorile voastre sunt zero!”, „adevărata valoare […], singura valoare – banul […]” care „e stăpânul absolut”. Dinu – nefiind un intelectual autentic – sfidează această activitate: „… ați publicat o carte în colaborare. Doctorul și psihologul. Cine credeți că o citește? Alți snobi ca voi”…

Cele două personaje antitetice sunt bine realizate. Sadna (nume izvorât din postura de analfabet a funcționarului public de la primărie) este o fină intelectuală, sensibilă,  cu simțul dreptății și al adevărului, înclinată spre visare, iubitoare de artă, o introvertită, capabilă de mari sacrificii, dar de o demnitate exemplară. Autoarea îi investighează cu înțelegere sufletul, creând un personaj excepțional.

Dinu (nume predestinat – vezi Dinu Păturică) este la antipodul soției, om de acțiune, sfidând bunul simț și sensibilitatea, neatras de artă sau de lectură, un om dur, „tranzacționist” („un soț” cumpărat „cu un teren și o slujbă”), obraznic, sfidător, lipsit de bunele maniere. El constituie „dușul rece”, care o readuce pe Sadna la realitate: „Ruperea asta bruscă îi adusese o pace pe care n-o mai simțise demult”, „abia acum realiza prăpastia dintre simțămintele ei și ale lui”.

Cu mijloacele artei autentice, doamna Ileana-Lucia Floran re-creează o realitate credibilă, câștigându-și un binemeritat loc printre elite, în ciuda vicisitudinilor cotidiene.

Maria-Toma Damșa

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Convorbiri de blog  de Mihai-Paul Floran

Comunicarea rapidă, eficientă şi cu costuri minimale se extinde tot mai mult în secolul al XXI-lea, deschizând rapid nebănuite perspective în rândul adepţilor modernizării, fie ei tineri sau vârstnici. De aceea, sunt tot mai necesare cursurile şi cărţile de iniţiere în acest miraculos domeniu al rapidei informări şi comunicări, depăşind graniţele şi spaţiile, micşorând sau dilatând timpul. Realizările uimitoare din cel de-al treilea mileniu oferă omului posibilităţi nebănuite înainte vreme, transformând visele în realitate.

Apărut în anul 2011, la Editura Emma din Orăştie, volumul „Convorbiri de blog” de Mihai-Paul Floran deschide utilizatorilor internetului extraordinare perspective de valorificare a potenţialului oferit comunicării şi informării rapide prin intermediul „poştei electronice”. Chiar imaginile de pe prima şi de pe ultima copertă a cărţii, pe care v-o propunem, sugerează domeniul magic al butoanelor şi imaginilor proprii acestor mijloace moderne de informare, care permit documentarea completă şi complexă pe diverse teme, dar şi apropierea  virtuală între oameni, atât în interiorul hotarelor ţării, cât şi între teritorii îndepărtate de pe întreg cuprinsul Globului terestru.

După cum mărturiseşte autorul în „Cuvânt înainte”, volumul reuneşte materiale publicate pe parcursul a şase ani în blogul Cnet.Ro şi s-a născut din dorinţa de a introduce cititorul interesat „în tainele anumitor programe, situri, trucuri prezente sau disponibile tuturor prin intermediul internetului”.

Structurată în 36 de capitole, cu subcapitole complementare, cartea domnului Mihai-Paul Floran furnizează, cu competenţă şi disponibilitate metodică, informaţii concise, dar clare, de un real folos celor care doresc să beneficieze de numeroasele oportunităţi pe care le oferă proiectul Wikipedia, o adevărată „enciclopedie liberă deschisă în 164 de limbi, provenind de pe toate continentele”.

„Ghidul practic de folosire” a posibilităţilor de informare şi de socializare prin intermediul „Wikipedia” prezintă metodic, în desfăşurarea „paşilor mărunţi”, etapele obligatorii în accesarea diferitelor programe, conform dorinţei şi scopului urmărit de utilizator. Sunt furnizate informaţii despre „Colecţia de soft gratuit”, printr-o utilă instruire în „phpinfo( )”, cu variatele opţiuni. Pentru împătimiţii fotbalului, autorul propune un joc atractiv: Bygfoot, explicând accesarea şi utilizarea nebănuitelor resurse ale managementului echipei preferate din Diviziile A, B, C, inclusiv a cupei europene. Informaţiile referitoare la noua interfaţă pentru Jocuri  furnizează, totodată, şi adrese utile optimizării sistemului de operare pe Windows Vista. Îmbunătăţirile aduse unor jocuri în continuă dezvoltare sunt semnalate prin „Open TTD”, care foloseşte şi pe internet grafica originală şi fişierele de muzică. Jocul „eRepublik – noua lume”, cu cele patru mari direcţii „similare lumii reale” (Compania, Câmpul de antrenament, Partidul, Ziarul) este prezentat succint, dar poate fi detaliat prin adresele individualizate ale site-lor corespunzătoare.

Nu numai interesant, ci şi economicos este programul Skype (Sunaţi oriunde în lume: Skype, Număr de România… cu Skype!), care oferă utilizatorilor serviciului convorbiri avantajoase şi gratuite. Precizările autorului sunt sistematizate într-o formă uşor accesibilă, atât pentru folosirea în interiorul ţării, cât şi pentru cei din ţările occidentale şi din SUA. Facilităţile prin SMS-uri şi prin mesajele vocale sunt deschise utilizatorilor internetului, dar şi celor care rămân fideli telefoniei fixe sau mobile. „Instalarea serverului Apache pe Windows” sau a „PHP pe Apache sub Windows” şi „Instalarea serverului de baze de date MySql sub Windows & Apache” aduc utile precizări suplimentare, privind protejarea accesării din exterior, spre a împiedica eventuale atacuri informatice. Propunându-ne navigarea în site „Catholic-Hierarchy.org” sau „Giga-Catholic Information”, ca surse „importante şi bogate pentru orice persoană interesată de o actualizată bază de date istorice şi recente sau de documente importante din istoria Bisericii Catolice”, autorul trezeşte curiozitatea discipolilor autodidacţi şi tuturor celor interesaţi, oferind „cheia” necesară accesării surselor de informare.

Interesante şi deosebit de utile informaţii practice ni se oferă cu generozitate în capitolele „Cartele telefonice cumpărate online; Descărcarea video de pe YouTube; Alarmă la terminarea bateriei unui laptop; Licenţe, licenţe şi iar licenţe” etc. Deosebit de folositoare sunt recomandările despre instalarea pe computer a programului „Demon Tools”, varianta gratuită, permiţând vizionarea fişierelor ample. Celor antrenaţi în ritmul rapid de activitate, propriu zilelor noastre, Mihai-Paul Floran le oferă informaţii despre funcţionarea site-lui „Doodle”, care furnizează date despre fusul orar, despre selecţii pentru destinaţii de vacanţă, călătorii, filme, dar şi despre planificarea unor întâlniri sau evenimente de grup, mai dificil de organizat la o oră potrivită tuturor participanţilor. Interesante  sunt detaliile oferite în vederea  accesării serviciului  SMS Officer, care permite trimiterea SMS-urilor direct de pe computer pentru trei operatori de telefonie mobilă (Cosmote, Orange şi Vodafone). Ceea ce atrage interesul cititorului este modalitatea prin care utilizatorul este încurajat să insiste şi să nu renunţe cu prea multă uşurinţă la instalarea diverselor programe de servicii. Autorul ne destăinuie cu sinceritate unele oscilaţii din experienţa sa, când ezitările în faţa unor posibile dificultăţi au fost depăşite, respectându-se indicaţiile şi precizările computerului înţelept. El nu renunţă, chiar atunci când înregistrează erori (Windows Vista Service Pack 1), îndemnând utilizatorul să persevereze în respectarea şi parcurgerea corectă a etapelor pe care programul ni le recomandă.

Detalii privind utilizatorii Yahoo în cazul Messenger-ului invizibil, instalarea de blog-uri WordPress nou, Instalarea-Transformarea WordPress în limba română sunt alte variante de certă utilitate pentru cei interesaţi de a se împărtăşi din experienţa autorului, care se destăinuie cu sinceritate, încurajând cititorul în explorarea nenumăratelor posibilităţi de navigare şi de valorificare a spaţiului virtual.

Folosirea protejată a site-urilor de socializare, care s-au extins rapid în ultima perioadă, apare explicit prezentată în ultimele capitole ale cărţii (Facebook Social Plugins-Butonul Like; Facebook Social Plugins-Comentarii Facebook etc.)

O asemenea culegere de sfaturi folositoare utilizatorilor internetului are valoarea unui manual, foarte necesar celor care manifestă dorinţa de a descoperi multiplele valenţe funcţionale ale programelor de servicii, în labirintul cărora suntem conduşi, spre a nu ne rătăci. Forma de transmitere a recomandărilor este clară, sistematizată, directă şi apropiată  cititorului, ale cărui ezitări autorul le intuieşte şi încearcă să le atenueze. Mihai-Paul Floran nu ne ascunde unele nereuşite primare din experienţa sa, depăşite însă cu răbdare şi tenacitate, insuflând cititorilor curajul de a persevera. Cu multă discreţie, autorul volumului sugerează că oscilaţiile  unui posibil insucces iniţial în promovarea înnoirilor sunt inerente, dar că nu trebuie să ne demobilizeze. Depinde de utilizator să-şi îmbogăţească experienţa şi cunoştinţele, îndrăznind să depăşească inerţia suficienţei.

Cartea „Convorbiri de blog” de Mihai-Paul Floran deschide larg porţile cunoaşterii pentru cei dornici să valorifice nebănuitele oportunităţi ale internetului. Stilul accesibil şi explicit al „instructajului” provoacă potenţialul beneficiar, interesat de racordarea ritmică la permanenta optimizare a posibilităţilor şi modalităţilor moderne de informare şi comunicare.

Livia Fumurescu

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Livia Fumurescu – AMBALAJUL DE STANIOL

 

Volumul lansat astăzi de autoarea Livia Fumurescu se remarcă prin bogăţia informaţiei şi precizia analizei. „În amintirea părinţilor şi a soţului meu, spre cunoaştere urmaşilor noştri…” – glăsuieşte dedicaţia – acest lucru se şi întâmplă, profesoara Maria Ionescu rememorează anii copilăriei dar şi veghea la căpătâiul unui soţ bolnav, aflat în stadiul terminal al unei afecţiuni, ce i-a măcinat îndelung existenţa. Cât despre copii, aceştia împliniţi profesional şi familial dincolo de hotarele ţării, reântorşi în anul 2030 în România, după patruzeci de ani de la evenimentele din 1989, când mama lor se pierduse în nemărginire, găsesc în casa bunicilor un manuscris ce purta titlul: „O viaţă – prof. Maria Ionescu” şi un caiet dictando cu însemnările mamei din „perioada aceea confuză, în care fusese primar în oraşul de dincolo de colină şi din perioada care a urmat”. Răzbăteau din acele pagini „zbuciumul şi disperarea cauzate de neputinţa de a învinge inerţia aparenţelor, promovată în totalitarism, dar mult amplificată în aşa zisa democraţie a perioadei de tranziţie…” Inerţia aparenţelor este moara de vânt cu care se ia la trântă eroina cărţii. Chiar titlul volumului poartă în el simbolul falsului decriptat, dat în vileag chiar de la primele pagini. Şi aşa începe „numărătoarea inversă”, genericul primului capitol, cu scena dintâi a cărţii, un Crăciun, în care mama profesoarei Maria Ionescu, Săftica, amână voit momentul deschiderii unei cutii argintii care, după îndepărtarea staniolului s-a dovedit a fi „o cutie cenuşie de carton, jupuită pe margini, destul de zdrenţuită”, dar care furase privirile copiilor şi le aprinsese imaginaţia precum panglica roşie ca o flacără, ce îmbrăţişa cadoul mult aşteptat. Acesta este chiar mesajul cărţii: „ambalajul sclipitor poate păcăli, ascunzând cutia jupuită a unor triste realităţi pe care decembrie ’89 le scosese la lumină: goana după putere şi căpătuială, orgoliul, trufia, invidia, răutatea, josnicia, minciuna, ipocrizia, demagogia… şi alte urâţenii”. Profesoara Maria Ionescu  desface nemilos bandajul de pe aceste bube, de pe aceste urâţenii, alteori oblojeşte răni pricinuite nemeritat unor oameni, duşmani de clasă într-o trecută orânduire departe de sfera puterii, manipulaţi şi înşelaţi într-una nouă, pe care o credeau a dreptăţii şi egalităţii. Între rostogolori şi vârtejuri existenţiale se scurg zilele şi nopţile concetăţenilor şi concitadinilor eroinei. Autoarea însăşi împarte volumul în două părţi esenţiale intitulate chiar aşa: „Rostogoliri” – prima parte – care cuprinde capitolele: Numărătoarea inversă, Adieri de libertate, Vârtejuri, Dezlănţuire şi speranţă, Primele alegeri democratice, Dedulcirea, Jurământul ruşinii, Manipularea, Haita şi turma. „Vârtejuri” revine şi în titlul celei de a doua părţi cu precizarea – după zece ani de la tranziţie. Capitolele acestui masiv corp al volumului pot fi socotite tot atâtea stări şi trăiri ale eroinei sau lucide etichetări ale evoluţiilor societăţii şi semenilor din preajmă. „Provocare şi speranţă”, „ABC-ul Administraţiei”, „Priorităţile comunităţii”, „Metodologia administrativă”, „Disciplina de partid”, „Obedienţii”, „Scenariul compromiterii”, „Promovarea păcii sociale”, „ Strălucirea staniolului” şi „Cutia jupuită” vorbesc prin generic despre zile şi munci, în care un intelectual, de bună credinţă, ajuns prin voinţa majorităţii într-o anume demnitate, ce presupune nu numai competenţă ci şi responsabilitate pentru felul în care banii obştei trebuiau folosiţi în interesul şi spre binele acesteia, este nevoit să lupte cu mentalităţi păguboase, cu lăcomia, necinstea, dezinteresul, chiar cu cinismul unora dintre cei care, păcălind un electorat credul, odată înstăpâniţi în fruntea bucatelor au ajuns să dispreţuiască umerii celor pe care s-au sprijinit spre a ajunge în vârful piramidei, ori cu voita amnezie a altora ce preluându-ţi o vreo idee, ori continuându-ţi, bunăoară, vreo împlinire, ce se cerea desăvârşită, uită să te citeze.

Cartea Liviei Fumurescu poate fi socotită o pledoarie la bară a unui profesionist, bun cunoscător al realităţilor vremii sale, sau o lecţie deschisă, interactivă, în care suntem provocaţi mereu, scoşi la tablă, o dezbatere de principii ce ne  ţine atenţia mereu trează şi mai ales ne îndeamnă la meditaţii profunde pe seama timpului în care ne trecem, a rostului acestei treceri prin lume. Cât despre eroina cărţii, profesoara Maria Ionescu, înţelegem că a ajuns la limanul existenţial după furtuni şi vârtejuri de tot felul, senină în forul interior. „Făcuse ceea ce trebuia să facă, străduindu-se să-şi păstreze verticalitatea, pe care unii şi-o îndoiau numai pentru a fi în funcţii şi a prospera. În relaţia dintre aparenţă şi realitate, tot mai mult şi mai frecvent învinge aparenţa sclipirilor, după care se ascund vidul, imensul gol sufletesc şi spiritual, ba chiar uman, care nu poate genera fericirea spre care tânjim cu toţii, tineri şi vârstnici… doar că adevărul acesta îl descoperim, de obicei prea târziu, după ce ne-am irosit … căutându-l”.

Cartea Liviei Fumuescu îi poate ajuta, mai ales pe cei tineri să scurteze calea de la fals la adevăr, să găsească modalitatea împlinirii interioare, singurul reazem solid întru devenirea unei personalităţi armonioase. Din acest punct de vedere se poate spune că volumul Ambalajul de staniol are valoarea unui document de istorie trăită. Fac parte din generaţia autoarei şi da, aşa a fost, am rostit mai întotdeauna la finele unei pagini sau al unui capitol. Spuneam la începutul prezentării că volumul Ambalajul de staniol se remarcă prin precizia analizei vizibilă mai ales în partea a doua a cărţii care vorbeşte despre zilele şi muncile unui gospodar cu imense răspunderi în gestionarea unei aşezări, cum este „oraşul de dincolo de colină”. Sunt „analize de caz” pertinente, argumentele în susţinerea unei idei ori a unei poziţii înscriindu-se, fără îndoială, în sfera unei logici fără cusur, toate izvorâte din nevoia justificată a profesoarei Maria Ionescu de a demonstra că a acţionat mereu cu gândul la confortul psihic şi material al omului care şi-a pus încrederea în ea, că n-a cedat presiunilor, că în ciuda unor oprelişti economice ori politice n-a abdicat de la principiile cu care a plecat în lume din casa părintească.

Putem vorbi cu referire la cartea Liviei Fumurescu despre o voluptate a analizei, a despicatului firului în patru. Analistul dublează mereu povestitorul ba, aş spune că, este chiar mai vizibil decât acesta. De altfel în volumul pe care-l lansăm astăzi, precum în viaţa de toate zilele, toată lumea face politică: acasă, la o întâlnire cu prietenii, la serviciu, în parc ba chiar la priveghiul mortului. E un talent, ori un cusur al românului? Cine ştie! Este însă o realitate transpusă convingător în paginile cărţii. Şi asemeni oricărui român, încercând, depăşit de toate cele ale zilei, să întrezărească luminiţa de la capătul tunelului, profesoara  Maria Ionescu nutreşte speranţa că prin credinţă vom putea depăşi crizele de tot felul, dintre care cea morală nu este nici pe departe cea mai neînsemnată. Dublând celebra previziune „brucaniană”, eroina crede că după patruzeci de ani de la răscrucea din ’89, Atotputernicul întors cu faţa spre România ne luminează, în sfârşit, calea. Biruit-a gândul! Dovadă această carte „Avem nevoie – ni se spune – de lumina spiritului, mai ales cei pentru care nu banul ci conştiinţa şi spiritul contează, căci, înalţă omul, îmbogăţindu-i cugetul şi, poate, viaţa…” În oraşul de dincolo de colină pledoaria continuă, vă invit la lectură!

Maria Vaida-Voevod – membră a U.S.R.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Clepsidra memoriei

 

Cândva, asta se întâmpla în a doua parte a veacului trecut, îmi închipuiam Evul Mediu ca fiind o hrubă mohorâtă în care inchizitori morbizi torturau trupuri şi suflete, dând foc rugurilor pe care ardeau presupuşii eretici. Sunt urmărit de amintiri dintr-un răstimp sinistru, când tatăl meu plecat în delegaţie la Bucureşti s-a reîntors după zece ani, mai mult fantomă decât om, din închisorile vremii. Adeseori am vrut să-l întreb despre Infern dar el ezita cu anume teamă şi sfială să-mi răspundă.

Generaţia noastră, mă refer la generaţia mea şi a profesoarei Livia Fumurescu, autoarea cărţii pe care o lansăm azi, aici, la Brad, a parcurs (dar nu toţi dintre noi şi-au dat seama) un astfel de timp al terorii, închisorilor, dictaturii şi inchizitorilor. Înclin să cred că nici azi nu ne-am trezit din acel somn medieval al raţiunii.

Profesoara Maria Ionescu, un alter-ego al autoarei volumului Ambalajul de staniol (Editura Emma, Orăştie, 2011) îşi aminteşte rememorând, episodul unui „simulacru de proces”, mai precis „secvenţa exmatriculării unui coleg” – student cu „origine putredă”. Citind aceste rânduri, fireşte,        m-am recunoscut pe mine însumi, cel de acum  o jumătate de secol, locul penibilei pastişate ceremonii de autodafé fiind sala mare de cursuri a Facultăţii de Filologie din Cluj. De fapt, autoarea a dorit în mod cert să decripteze identitatea reală a aşa-zisului „inculpat”, numele acestuia fiind Corinda, titlul romanului meu, o saga, sau o cronică de familie a unui vechi neam de aristocraţi români din Transilvania.

Desigur, în desfăşurarea evenimentelor acesta e doar un episod rostit în treacăt, ca exemplu trăit al „obsedantului deceniu”. Scriind, îmi dau seama cât de falsă era acea sintagmă, deoarece în realitate ar fi trebuit să vorbim despre „obsedantele decenii” de totalitarism şi dictatură. Avem de a face, iată, cu o vicleană abilitate de limbaj încetăţenită de critici într-o tacită complicitate cu puterea post-stalinistă. Adică, puteai vorbi mai slobod despre cenzură, delaţiune, condamnări politice, despre lagăre, temniţă şi chiar despre Canal, dacă puneai toate aceste siluiri şi atrocităţi pe seama unui anume „obsedant deceniu”, nod gordian al tuturor păcatelor.

În acest sens manuscrisul Mariei Ionescu, intitulat „O viaţă”, aparţine unei speţe a genului memorialistic, dominat nu de trama epică, cât mai ales de analizele meticuloase, pertinente, studii de caz şi situaţie, în care se înfruntă nu atât personajele, ci, principiile. Manuscrisul pe care într-un fictiv an 2030, îl descoperă în casa părintească urmaşii profesoarei Maria Ionescu, e o pledoarie pedagogică, o radiografie cu valoare sociologică, neabdicând nici o clipă de la teza morală. Utilitatea unor lucrări de acest gen, cu mărturisiri, mărturii şi poveţe pe care părinţii le adresează peste timp

urmaşilor, în genere generaţiilor viitoare, au fără îndoială o încărcătură de meditaţie veristă, proprie istoriei orale, ca disciplină de studiu modernă, depozitară de incontestabile adevăruri. În fond pleduaria Liviei Fumurescu se constituie într-un amplu şi îndârjit „jurnal de criză”. O criză continuă, în râşniţa căreia sunt măcinaţi oameni, concepte, biografii, vremi bolnave de metehne grave de conştiinţă, înfăţişându-se asemeni unei avalanşe pustiitoare din care nimeni nu se poate sustrage.

„Mă întreb – cugetă autoarea undeva în răstimpul anului de graţie 2006 – dacă ne vom reveni vreodată din această rostogolire, dacă lumea-şi va schimba modernismele bizare de acum, revenind la rânduielile de veacuri ale temeiniciei noastre, dacă… dacă… dacă… nepoţii sau măcar strănepoţii mei vor descoperi profundele sensuri ale vieţii… ale iubirii… ale împlinirii – ale confortului spiritual… ale respectării normelor morale… ale morţii… ale necuprinsului …”

Cheia de boltă a meditaţiilor adunate în ani e cu certitudine „norma morală”, obstinaţia aproape patriarhală care ne duce cu gândul la preceptele austere ale unui Agârbiceanu, la o interiorizare a crezului Bisericuţei din răzoare a lui Galaction şi mai ales a personajului său Popa Tonea care e salvat din mrejele păcătuirii de vederea turlei bisericii, mijind „dincolo de panoplia scânteietoare a Dunării” (De la noi la Cladova). Desigur, profesoarei de limba română îi sunt familiare aceste lecturi. Numai că în Ambalajul de staniol prioritate asupra naraţiunii propriu-zise au expunerile şi consideraţiile pe o seamă de teme date. Tocmai de aceea materialul abundent de impresii se organizează într-o amplă crestomaţie de eseuri, care încearcă să disece sistematic, cu răbdarea aplecării asupra detaliului, fenomene sociale, politice, concepte etice, situaţii exemplificate prin împrejurări concrete ale unei „democraţii schilodite”.

Apariţii mişcătoare, asemeni jocurilor de umbre dintr-un teatru al umbrelor, se ivesc pe alocuri spre a cuvânta declarativ, retoric, făţarnic adesea, siluete cu voci de ventriloc. Din spatele scenei simţim enunţurile unui glas aflat într-o făţişă confruntare cu un anume Gică Gugulescu şi cu acoliţii acestuia, cu „morile de vânt”, fantoşe hibride ale unui timp absurd. Sunt nevrozele diurne ale Mariei Ionescu, nevoită a traversa maidanul tranziţiei.

Neîndoielnic Livia Fumurescu agrează sentinţele moralistului Slavici din Lumea prin care am trecut, sau din Moara cu noroc:” Viaţa pe care o avem aici pe pământ nu e vrednică să ne înjosim de dragul ei…”, sau – „Nu bogăţia, ci ,liniştea colibei tale te face fericit”.

Originala tranziţie românească, în accepţia autoarei, aş asemăna-o unui făţarnic monah înveşmântat în miruite sofisme. Prins în vârtejul social, memorialistul trebuie să renunţe la calitatea de martor, privitor din turn. Maria Ionescu este obligată a se împotrivi sistemului, „Haitei”, adeseori cuvintele vorbitorului ricoşează în gol, deasupra „Turmei”. Capitolele se aştern asemeni unui şir de analize critice, incisive, pronunţat obiective. Se predică în numele principiilor, care în accepţia Liviei Fumurescu, transcend polemic adevărul personajelor. Nu oboseşte să consacre zeci de pagini dizertaţiilor elaborate, desluşind jocurile politicianiste, cuiburile corupţiei, constatări ale edilului unei comunităţi din oraşul „de dincolo de colină”. Sub „ambalajul de staniol” se ascund cunoscutele „forme fără fond”, falsul şi impostura.

Egală în modul de a fi, constantă în judecăţile etice şi de valoare, Livia Fumurescu dă seamă despre „Lumea prin care a trecut” găsind mereu sprijin şi alinare într-o anume calmă reculegere de morală creştină. „Profa” – cum o numesc unii – priveşte cu ochi scrutători peste clasă, peste lume, încăpăţânându-se a nu abdica de la ceea ce ar putea fi doar o iluzorie speranţă.

Mircea Vaida-Voevod – membru al U.S.R.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Printre rândurile iubirii

Alex Radu s-a născut într-un alt veac decât cel în care îi este ancorată inima:

„Simt că locul meu nu-i aici,
nu aparţin lumii acesteia haine şi reci,
nu, e o certitudine,
n-am fost hărăzit niciodată ei…
nu-i voi îmbrăţişa nicicând,
în niciun fel, obiceiurile.”

Poezia sa nu este altceva decât asumarea cu bună știință a unui mare risc: riscul de-a iubi. Poetul pune în scenă iubirea, melancolia, dorul, îndoiala, dezamăgirea, și, de ce nu, sublimul, cu naturalețea unui eu pururea îndrăgostit, care nu poate să se complacă în ritmurile moderne și păstrează, cu sensibilitate adolescentină, „alintul drag al clipelor” și parfumul eminescian al florilor de tei. De altfel, mărturisește fără emfază, chiar de la începutul volumului, că se simte „ca un Luceafăr, ce-n veci n-o să apună.”

Pentru Alex, iubirea este rațiunea de a fi și, de ce nu, de a scrie. Chiar și atunci când „închide ușa”, lăsând iubirea în spatele acesteia, o face doar pentru ca s-o protejeze, o face doar din convingerea că acolo, o va găsi „…de fiecare dată,/ proaspătă… nevătămată”.

Poetul folosește căile bătătorite și multe motive literare de referință în lirica românească – codrul, stelele, dorul, florile de tei, floarea albastră – dar poezia sa le găsește valențe noi, astfel încât ale devin palindromice:

„mă mulțumesc cât încă simt venind parfum,
din agonia trandafirului însingurat ce moare”

sau:

„Mi-e dor și nu mai pot decât să sper,
că gândurile mele, stoluri zbuciumate,
s-or înălța tânjind mereu, spre cer,
lăsându-ți ale mele doruri… toate…”

Deși volumul de poezii „Printre rânduri” are ca laitmotiv dragostea, Alex Radu nu ne propune o poezie a fericirii necondiționate. Viziunea poetului este adeseori sfâșiată de dor și incertitudine:

„Am învățat în timp ce e dezamăgirea,
am învățat și dorurile să le port în piept”,

ori, „făcând singurătății veșnic, tristă plecăciune…”, de tristețea generată de ruperea întregului în două jumătăți care „se amăgesc, se cheamă și mereu se zbat…” încercând zadarnic să redevină „suflet-pereche pulsând încă viu.”

Poezia lui Alex Radu (atât din volumul de față cât și din cel de debut – „Vals sentimental”), este una onirică, în care obsesia iubirii „lasă în urmă, parfum de romanță,/ … ce ninge petale de flori”, iar sufletul matur al poetului, cu „… fereastra larg deschisă/ ca dorul să mai zburde, pe unde știe el”, se roagă în taină: „să am putere, să îndur,/ să pot zbura, chiar de mai plâng,/ minute timpului să-i fur…”

Deși încărcată de trăirile cotidiene, viața poetului este tradusă în imagini în care visele sunt transpuse în versuri ce decantează ființa țintuită în efemer și-o revarsă, prin metafore, în realitate:

„Mi-e dragă viața, cu sau fără poezie,
mi-e dragă singur sau cu jumătatea mea,
rostind cuvinte care așternute pe hârtie,
vor licări pe întuneric și pe vreme rea.”

Sensibilitatea poetului și multitudinea de stări emoționale sunt transpuse în versuri pline de consistență și culoare, desăvârșite de o lirică izvorâtă din minte și inimă deopotrivă, care-l ajută să simtă descătușarea de după creație:

„n-am încetat să iubesc, voi iubi mereu,
între zori şi-nserări, aliniate cuminţi…
printre rânduri”

Deși trăim într-o societate bazată numai pe consum, iată că mai există iubitori de frumos care se încăpățânează să creadă în puterea poeziei. Un astfel de om este și Alex Radu, care își mărturisește, de cele mai multe ori în vers clasic, rimat și ritmat, libertatea transcedentală și neînfricarea în fața puterii pe care numai cuvintele transcrise în versuri i-o pot da:

„N-am să m-opresc, chiar de voi obosi,
acum când simt că sufletul meu zboară…”

Vă invit să citiți poeziile semnate Alex Radu, parafrazându-l pe poet, care spunea extrem de frumos: „De câte ori se naște un înger,/mai piere un talaz de răutate” și spunându-vă că, de câte ori se naște o poezie, mai piere puțin din răutatea lumii.

 Ileana-Lucia Floran

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Un roman al destinelor răvășite

„Amurgul speranţei“  este romanul în care dragostea şi viaţa, albul şi roşul, se împletesc precum şnurul mărţişorului, speranţa de izbânda fiind ceea ce urneşte fiecare poticnire, fiecare barieră din destinul personajelor. Căci speranţa îi dă aripi omului atunci când îşi simte trupul greu, de pământ, sau, după cum spune şi Octav Bibere „Speranţa este deşertul care înfloreşte în sufletul celui rătăcit“.

Ileana Floran, autoarea acestui volum – o prezenţă discretă în peisajul literar hunedorean – reuşeşte să-şi contureze bine personajele şi să le poarte, de la copilărie până la maturitate în situaţii de viaţă dintre cele mai diverse, adoptând un limbaj simplu şi firesc, ceea ce face din cartea sa o lectură agreabilă.

Sadna şi Corina, personaje fragile în vria vremurilor, prea educate şi prea sensibile pentru lumea „din afara casei“ sunt mereu perdante în faţa vieţii, salvarea lor fiind însă întotdeauna familia, statornică şi neînvinsă, ca un monolit.

De aceea, cartea nu este altceva decât cronica unei familii de intelectuali ardeleni, în care autoarea îmbină în mod fericit elemente din biografia proprie, cu ficţiunea şi realitatea.

Aşa după cum mărturiseşte chiar ea: „Uneori, toate vieţile pe lângă care trec se intersectează şi dau naştere unei noi identităţi, cea a personajului, care porneşte să-şi trăiască propria-i viaţă prin alte cuvinte, alte idei, alte sentimente. “

Volumul este aşadar un roman al destinelor răvăşite sub zodia unor vremuri incerte iar cititorul, la rândul său ca un personaj în intersecţie, este îndemnat  să aleagă cu încredere această lectură. Spre bucuria ochilor şi a sufletului său!

Mariana Pândaru- membră a U.S.R.

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Între adevăr și aparențe

Multe lucruri nu sunt ce par a fi. Viața întreagă este, de multe ori, doar o simplă poleială de sub care ne privește straniu destinul, râzând de noi și umilindu-ne. Romanul doamnei prof. Livia Fumurescu pătrunde dincolo de  „Ambalajul de staniol” și scoate la lumină adevărurile de multe ori ascunse chiar și celui mai atent privitor. „Orașul de dincolo de colină” poate fi orice oraș care a trecut dureros prin tranziție, iar familia, care timp de trei generații se confruntă cu foarte multe probleme din cauze independente de voința proprie, poate fi chiar familia ta, cititor și trăitor pe aceste meleaguri. De altfel, nu de puține ori am regăsit în paginile cărții expresii, trăiri, suferințe, pe care le-am simțit în jurul meu în copilărie, pe care bunicii sau părinții mei le aduceau cu teamă în discuție, pe care ei le-au trăit și care i-au marcat.

Sigur, este un roman, iar scriitorul adevărat se detașează de „sine” chiar dacă pune în pagină și întâmplări din propria-i viață, dar personajele, fiind extrem de bine conturate și de reale, obligă cititorul să se simtă direct implicat, să trăiască alături de ele dramele și bucuriile cotidiene, să-și revadă propria viață prin ochii celorlalți.

Maria a fost crescută într-o familie de oameni drepți, harnici și sinceri, cu frică de Dumnezeu, așa cum erau mai toate familiile ardelene. Părinții i-au inoculat credința și au învățat-o să fie cinstită și corectă în orice împrejurare. De aceea, ajungând în situații pe care nu le-ar fi crezut posibile, Maria se descurcă tocmai mulțumită acestor calități moștenite și învățate de la părinți, pe care îi simte alături, spijin la bine și la greu și care o îndrumă prin puterea exemplului personal.

Puteți afla ce se ascunde sub „ambalajul de staniol”, numai citind acest roman — document, care, își va adjudeca un loc de frunte în literatura română.

Ileana-Lucia Floran

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

AMURGUL  SPERANŢEI – de Ileana- Lucia Floran

După volumele de poezii şi proză scurtă („ Surâsul timpului” – 2006 , „ Paşi” – 2007,  „Pustiul din suflet” – 2009, „Cuvânt despre cuvinte” – 2009, „Cerul adâncurilor” – 2009, „Visul – Poezii, volum colectiv – 2o11) şi pamfletul „Alegeri” din antologia „Florilegiu”, pe care a coordonat-o în cadrul Asociaţiei „Florema Design”, entuziasta susţinătoare a vieţii cultural-literare din oraşul Paliei, Ileana-Lucia Floran, ne oferă alte bucurii spirituale, cu aceeaşi sensibilitate şi profunzime în descifrarea sinuozităţilor sufleteşti ale oamenilor răsuciţi în vârtejurile vieţuirii şi a vremurilor.

Apărut în anul 2011 la Editura Emma – Orăştie, romanul „Amurgul speranţei” înseilează  aspecte de certă actualitate, brodate pe canavaua tematică a raporturilor dintre oameni, în condiţiile unor circumstanţe istorico-sociale care le marchează vieţile.

PREFAŢA, succintă dar condensată, semnată de apreciata scriitoare Mariana Pândaru, sugestiv întitulată „Un roman al destinelor răvăşite”, surprinde admirabil esenţa volumului, în care „sub zodia unor vremuri incerte… dragostea şi viaţa… se împletesc”, iar „speranţa de izbândă… urneşte fiecare poticnire”.

CUVÂNTUL AUTORULUI vibrează în sufletul cititorului, luat ca martor şi colaborator în travaliul creator. Om al cuvintelor, prin care dă glas gândurilor şi trăirilor, scriitoarea descoperă împliniri spirituale catalizatoare sau amăgiri păguboase în foaia de parcurs a vieţii personajelor, care dobândesc identităţi bine conturate în peisajul social.

TITLUL romanului se circumscrie permanentei pendulări înspre o dorită schimbare, nădejde care ne patronează vieţile prinse sub tăvălugul transformărilor istorice, sociale sau sufleteşti. „Amurgul speranţei” unui mariaj chinuit, clădit de la început pe negociere, interes şi minciună, consumat în umilinţe şi compromisuri, se destramă într-un crepuscul. Perspectiva optimistă a zorilor care urmează e sugerată de speranţa care ne guvernează vieţile, sub semnul necontenitelor schimbări.

COPERTA, realizată de autoare, îmbină puritatea şi optimismul albului imaculat cu cenuşiul nuanţat, din care veghează ochiul gânditor, a cărui pupilă, asemeni unui ceasornic, măsoară parcă trecerea timpului înspre asfinţitul falselor şi mincinoaselor iubiri.

TEMA romanului urmăreşte drama unei căsătorii „aranjate” de către părinţi, în care partenerii, diferiţi ca sensibilitate, moralitate şi concepţie de viaţă, se adaptează sau se zbuciumă în chingile mai mult sau mai puţin flexibile ale convieţuirii, influenţate de schimbările din realitatea istorico-socială de dinaintea şi de după evenimentele din decembrie 1989.

INTRIGA naraţiunii o constituie afirmaţia făcută de mama Sadnei la adresa lui Dinu, dar şi reacţia dură a tinerei soţii, declanşându-i „o întreagă avalanşă de întrebări, de incertitudini, de gânduri. Lucrurile pe care le credea certe în viaţă s-au năruit ca piesele unui domino, antrenând alte şi alte amintiri ascunse… în cotloanele sufletului…” În vorbele mamei „parcă îşi auzise propriile sale gânduri”.

Certitudini şi incertitudini, speranţe şi deziluzii, iubire şi dezamăgire, bucurie şi durere, dreptate şi nedreptate, nobleţe sufletească şi trădare se înnoadă şi se deznoadă în tăinuitele şi cumplitele frământări sufleteşti ale eroinelor – Sadna şi Corina, ale căror prezenţe complementare dezvăluie o diversitate de întâmplări cotidiene, experienţe şi situaţii din viaţa de familie, din învăţământul gimnazial şi din cel universitar, din evenimente ocazionale  sau din miracolul sărbătorilor etc.

Detalii convingătoare, acumulate gradat, favorizează alternarea planurilor, căci prezentul şi trecutul se împletesc în retrospective care luminează frustrările înmagazinate de-a lungul relaţiei celor doi protagonişti – Sadna şi Dinu. Discuţia dintre tânăra soţie şi mama ei declanşează interpretarea acumulărilor depozitate treptat în subconştientul incontrolabil. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul câtorva ore, dar este mult extinsă prin succesive amintiri, povestite şi radiografiate cu obiectivitate, căci autoarea valorifică admirabil tehnici narative  tradiţionale şi moderne de o mare diversitate, prin secvenţe retrospective care se împletesc cu multiplele valenţe ale povestirii în povestire, dilatând spaţiul şi timpul.

Bună cunoscătoare a psihologiei copiilor, dar şi a relaţiilor interumane, adeseori subiective, scriitoarea  relatează întâmplări aparent banale, dar cu impact în lumea convenienţelor şi a aparenţelor. Incidentul de la Școala de fete dintre tovarăşa Nina şi eleva orfană, Corina, dezvăluie lacunele din pregătirea profesională a unor angajaţi din regimul trecut, menţinuţi în anumite posturi, deşi nu aveau chemare pentru munca lor, beneficiind însă de protecţia celor cu putere de decizie (capitolul „ Lacrimi şi neputinţă”). Pretextul casei „surori” declanşează alte secvenţe de viaţă (capitolul „Filozofia tăcerii”), sancţionând greşeala unor părinţi de a interveni în destinul copiilor, impunându-le alegerea profesiei sau a partenerului de viaţă. Ana, profesoară de limba latină, pe care efortul de a face faţă poverilor vieţii o înăsprise „trecuse în altă dimensiune discret, aşa cum trăise întreaga viaţă”. Reacţia lui Dinu „mai mult decât sinistră” bagatelizează o situaţie tristă, dezvăluindu-i soţiei limitele omului iubit. Nedreptatea făcută Corinei de către profesorul Escu, secretarul de partid pe facultate, scoate la iveală abuzuri ale universitarilor obedienţi ai regimului totalitar, care distrugeau cariere şi vieţi slujind partidului unic. Revoluţia aduce însă multe schimbări, eliminând nonvalorile în unele sectoare ale vieţii sociale.

Iubirea necondiţionată a Sadnei încearcă să justifice comportamentul lui Dinu „fire diferită de a ei, un om practic, fără visuri, fără iluzii, fără bucuria zilei de azi… un om grăbit, dispus să trăiască după dictonul «time is money»”. Replicile imprevizibile ale soţului se prăbuşesc în sufletul sensibil al soţiei, căci „lumea ei fusese distrusă printr-un singur cuvânt”, când, prin mărţişorul cumpărat, „el scăpase de un fel de obligaţie nescrisă, nespusă, dar ştiută” (capitolul „Între alb şi roşu”). Permanenta pendulare între iubirea oarbă şi realismul dureros afectează şi comportamentul Sadnei. Avalanşa amintirilor luminează gradat alte trăiri şi simţăminte faţă de Dinu, care iubea doar fotbalul, fiindcă la teatru şi la operă el considera că ar fi adormit. Biserica, în viziunea lui, era plictisitoare, potrivită doar pentru vârsta a treia…”. În cadrul familiei Taumescu, care respectă normele etice şi morale ale convieţuirii, o prezenţă echilibrată şi înţeleaptă are bunicul, convins că „omul poate învăţa numai din propriile-i greşeli…”, că neînţelegerile derivă din faptul că la şcoală nu se mai preda religia.

Răvăşită de incertitudini, de retrospective chinuitoare, eroina trăieşte drama psihologului profesionist, obişnuit „cu problemele altora”, dar care în situaţia în care se afla „ar fi avut nevoie de consiliere”. E convinsă că „tristă sau veselă, realitatea trebuie înfruntată” cu chibzuiala celor şapte zile de cugetare. Amintirile se prăvălesc peste gândurile şi peste sufletul Sadnei, măcinat de îndoieli, căci Dinu „era atent, amabil, dar distant. Era galant, simpatic, dar străin… lipseau tandreţea şi interesul”. Noi detalii se adaugă zbuciumului soţiei, amintindu-şi de comentariul zeflemitor făcut la adresa prietenei sale, Mia, care era victimă a faptului că forma ID de la „Spiru” nu avea acreditare la specializarea pe care ea o urmase… deşi studenţii achitaseră taxe, învăţaseră, promovaseră examene cu teste grilă pe calculator, dar nu  primiseră diploma de absolvire. Incidentul declanşat de ţinuta ei pregătită pentru nuntă şi comportamentul lui Dinu la petrecere, dar, mai ales, reacţia lui la decesul mătuşii dezvăluie alte deficienţe de caracter ale soţului ei (capitolul „Singurătate în doi”)… Îşi dă seama că îşi amintea multe întâmplări, atitudini şi replici care îl „incriminau” pe soţul ei. Cu toate acestea, în prezenţa lui era „docilă, tăcută şi uşor maleabilă”.

Educaţia primită în familie o determină pe eroină să-şi dorească salvarea căsniciei, fiind „dispusă să uite, să ierte, s-o ia de la capăt… să se împace cu părinţii, să restabilească pacea şi liniştea în familie”. Sadna se culpabilizează, acuzându-se că purta „mare parte din vină”, că nu era suficient de afectuoasă, de înţelegătoare, de apropiată de preocupările soţului ei… Intâlnirea familiei cu Dinu, întors din delegaţie, afirmaţiile lui acide, furia care-l cuprinsese desfigurându-l, dezvăluirea negocierii prenupţiale dintre el şi părinţii ei, mărturisirea că n-o iubise şi că n-o iubea, declaraţia că în familia ei, el se simte ca într-o închisoare, recunoaşterea  adulterului, anularea valorilor tradiţionale şi culturale în favoarea banului, considerat a fi „singura valoare” grăbesc ruptura pe care Sadna o refuzase anterior, în ciuda multor evidenţe (capitolul „Sfârşit sau început?”).

Intervenţia fermă a bunicului îl descumpăneşte o clipă pe Dinu, dar decizia spontană şi neaşteptat de calmă a Sadnei hotărăşte sfârşitul mariajului, pornit ca un compromis şi continuat ca o convieţuire nefericită. „Era o descătuşare pe care nici măcar nu o sperase”… conştientă fiind că „o schimbare… va fi în final răul necesar care îi va da libertatea completă a viitorului.”

STRUCTURAT în cinci capitole, bine individualizate, cu subtitluri sugestive, romanul, în care bănuim unele accente autobiografice, înseilează, cu talent şi sensibilitate,  oscilaţiile afective ale eroinei, pe fundalul unor întâmplări generate de contextul social-istoric. Realitatea alunecă adeseori în planul trecut al amintirilor, marcat de scriitoare prin caracterele italice, căci trecutul şi prezentul  împletesc paragrafe cu fulguiri epice, lirice şi chiar dramatice…

Ritmul alert sau voit lent al povestirii, împletind naraţiunea cu dialogul şi cu monologul, sondajele introspective, pasajele descriptive de o certă sensibilitate, potenţând stările sufleteşti ale personajelor, fac dovada talentului literar („…se bucură… privind  alunecarea domoală a frunzelor şi culorilor arămii ale toamnei… vântul rebel mângâiase crengile încă desfrunzite…”)

LECTURA romanului trezeşte interesul cititorului, provocat să înlăture vălul aparenţelor şi convenienţelor anacronice, filtrând prin sita afecţiunii, demnităţii şi respectului reciproc obişnuitele relaţii matrimoniale şi umane, în contextura socială a împlinirii speranţelor. Cartea  scriitoarei Ileana-Lucia Floran se citeşte cu bucuria descoperirii unor realităţi şi adevăruri pe care adeseori le ignorăm, dar care sunt parte din viaţa noastră.

Livia  Fumurescu

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Despre Dan Orghici

Între scriitorii orăştieni ce-l omagiau exemplar printr-un simpozion pe Petru Baciu, am remarcat o voce cu trup, neobişnuită ,cu totul neobişnuit de aparte… Un discurs cu patos  şi trepidației,  un arcuit peste idei inflamabile, un om care arde şi se zbuciumă , un suflet imprudent arătându-se celorlalţi, de fapt o ATITUDINE faţă  de totul ce ne apar  ţine fiecăruia, ca parte unică  , ce se chinuie empatic întru regăsirea unicităţii. I-am spus că are o anume vervă … şi atât; mi-a trimis două cărţi electronice, aşa că mi-a confirmat ceea ce intuisem, mai ales cu ale sale eseuri-tablete dintr-o carte pe care sper să o primesc spre mai calmă desfătare. Această carte, căreia i-aş reduce titlul  şi aş reedita-o (!), aș numi-o cumva cu o sintagmă care să conţină „palia”… (Ciudat, că Palia este un posibil etimon al numelui Octavian Paler!) … Dan Orghici este un filosof deghizat în înflorituri prozo-poematice, un înţelept practician (?), un Noica întors în urbe? Un împătimit dinspre Goga (dolorism ardelenesc cu carul!), dar şi Blaga, dar şi Radu Stanca, dar şi Paler. Mini textele incluse aici de mine sunt din cartea pdf, î n care Orghici este povestaş hâtru, un pic adiind în duhul cimitirului vesel de la Săpânţa. Sper să ştim mai îndeaproape unul de altul.

 Eugen Evu; Despărţiri de plural sau Ieşiri din sistem; Deva;  Editura Polidava, 2010

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Textul care frige pe timp de îngheţ

În căutările sale gnoseologice, autorul îşi găseşte echilibrul în braţele credinţei, aceasta devenindu-i sursă de viaţă şi îndemn. După îndelunga zbatere şi intensa trăire, rămâne pur şi imaculat în faţa vicisitudinilor, perfecţiunea spre care tinde neafectându-i însă instinctul de autoapărare, care-l ajută să treacă prin jungla formată din semenii săi.

Sublimul şi grotescul care formează lumea înconjurătoare, sunt percepute exact, sunt diferenţiate  şi disecate, autorul dorindu-şi să găsească şi găsind efectiv un panaceum   universal pentru salvarea tuturor sufletelor: creştinismul.

Pentru a fi scriitor, există o condiţie sine qua non: să poţi să-ţi transformi gândurile, emoţiile şi trăirile în cuvinte. Iar Dani  face  acest  lucru  într-un mod desăvârşit. El nu caută cuvintele potrivite, ele îi apar fără  efort, crescând ca un bulgăre de zăpadă, maturizându-se rapid            şi atingând apogeul. De aceea,  nu  întâmplător,  volumul  începe  cu  eseul „Cuvântul”:  „La început  era  cuvântul,  (o  spune chiar  de la început Apostolul Ioan) iar omul (creaţie divină şi cel lăsat să stăpânească), a luat cuvântul şi l-a pus pe o tăbliţă. Aşa s-a născut scrisul!”

„Cuvântul rămâne cuvânt şi nu va putea nimeni şi nimic să-l oprească din al lui curs. El frate e cu timpul, ne este dat odată cu prima suflare, iar totodată cu ultima ne este luat”.

Călătorind  prin  lumea  imaginară  a  viselor,  scriitorul constată că uneori nu visele devin realitate ci realitatea devine atât de incredibilă încât uşor poate fi confundată cu visul, iar clipele vieţii devin „clipe de rumeguş – trăire sau drum regăsit”.

Chiar  dacă,  dăruindu-ne  din  propria-i  viaţă,  autorul ajunge uneori să exclame: „Mă simt gol şi sărac, atât de gol şi de  sărac,  săracă  goliciune!”,  se  regăseşte  în  noianul  de întrebări  ce-l  înconjoară  şi  revenind  pe  pământul  fertil  al cunoaşterii de sine îşi simte iarăşi „sufletul, acea parte stranie ce-ţi dă aripi, iubire sau ură”.

Iar sufletul său este deschis pentru bucuriile şi durerile tuturor: „nu vreau să fiu altceva decât sunt şi să ştii că deşi mă dor durerile altora, eu tot am să scriu despre ele atât cât oi mai fi”.

Ca să scrii despre opera lui Dan Orghici trebuie s-o citeşti, s-o reciteşti şi apoi să ai curajul să încerci să te ridici la nivelul scrierilor sale, deoarece el a primit un dar pe care nu l-au primit mulţi: spiritualizarea.
Nu mi se pare nimic mai concludent decât propriile-i cuvinte:
„Trăiesc cu  crezul  că  suntem  compuşi  din  aceleaşi
materii ca stelele, doar că noi nu ştim cum să ardem.
Uneori caut, alteori găsesc”.

Ileana-Lucia Floran, editor
prefața volumului „Izvoare de timp sub trunchi de vremuri”

 –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dan Orghici mărturisește:

„Scriu de multă vreme, dar cel mai fidel cititor al meu a fost focul; am ars tot ce am scris, până în anul 2005.”(…) „scriu pentru că am ceva de spus” (…) „Scriu pentru că aşa simt.” (…)

„Sunt  un  suflet  ce  vrea  să  zboare…”  (…)  „Sunt  pragmatic  dar totodată  sunt şi  un visător. Iubesc frumosul, admir  ce este  de admirat, dar nu mă închin decât în faţa lui Dumnezeu.”

Emoționantă mărturisire… din suflet aș zice… Cert e că omul și scriitorul Dan Orghici, are ceva de spus:  „Când tăcere se aude, în liniştea din interior, nu îmi place să o sparg cu ciocanul. Nu trec pe roşu la semafor, nu trag în pianistul ce nu-şi interpretează opera, nu mor din cauza mucegaiului, ascult ce altul spune, chiar de nu-i dau dreptate.”

„Drum de piatră” deschide selecția compozițiilor literare, în care un evident contrast dintre sensul denotativ şi sensul conotativ este individualizat cu dibăcie artistică de către autor, prin sensuri multiple și trimiteri la rapoarte distincte de expresie.

„Tumult de ape ce curg încet tot anul, fir ce pare un joc de copil. O dată în an firul devine fluviu, iar fluviul se varsă-n marea de pietre, pietre de apă însetate, ce vor sta căruţaşilor în drum. Drum pavat cu pietre, pietre moi de apă, ce se sparg sub greutatea zilelor ce trec. Durere ce se aude ca un trosnet de piatră spartă în drum.”…

„Iubire de piatră de apă însetată, ciocnire ce divide, împărţire ce redă  la  urma  urmei  tot  praful  din  drum.  Iubire  ce  doare  căci fracturile dor, iar piatra se frânge în două apoi în mai multe, până ajunge un fir de nisip. Nisip de piatră. Piatră, piatră-nsetată de apă, iubire, durere, rupere, praf în drum.” (Drum de piatră)

Momentul de sinceritate al omului Dan Orghici culminează în coordonatele unei expresii literar-artistice minuțios elaborate a scriitorului  Dan  Orghici,  dând  naștere  unei  diversițăti  proprii spiritelor de adâncime și de sinteză, dar și a unei disponibilități artistice care completează unitar tehnica.

„Îmi este dor, un dor nebun, după clipa ce tocmai a trecut. A fost clipa în care te strângem în braţe, dor nebun după absolut. Mi-e tare dor de drumul tare şi plin de praf de la ţară pe care mergem mână-n mână, doar eu şi tu. De tălpile roase de pietrele moi, ce parcă… plămădite din aluatul bunicii, ar fi lespezi ce stau de-a valma pe margini de râu.”…

„Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu’ fost-a lângă noi. De multe ori mă- ntreb, unde se duc? Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată.

Mă-ntreb, unde se duc?

Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut. Unde se duc?

Nuanţă,  poate  de  trecere,  pe  care  nu  vrei  să  o  simţi  făcând probabilă, orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti?!

Se duc?

Nu clipa pleacă.

Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales, duc clipa petrecută în mine, o duc cu mine, o pun poate în locul celor doi dinţi căzuţi, dinţii din faţă.” (Zumzet de tristeţe)…

„Ne naştem ca o flacără. Din două bucăţi de materie, noi oamenii ne naştem din părinţi, iar focul din ciocnirea unei bucăţi de metal şi o piatră, având între ele o scoarţă de muşchi de copac uscată, pe care bunicii  o  mai  numeau  şi  iască.  Venit-au  chibriturile  la  foc.  La oamenii mai vechi decât chibritul, venit-a roata.”(Arderi degeaba)

„Arderi degeaba? Cred oare în ele? Transpuneri de stări sufleteşti ce te fac să gândeşti de două ori înainte de a te apuca să scrii. Dar ce fac? Scriu şi vorbesc despre mine la persoana a nu ştiu câtea, de parcă ar fi vorba despre un altul. Nu de alta, dar mă uit la mine cel ce scriu şi mă gândesc la cel pe care îl vrea Uniunea Scriitorilor. Sunt un provincial ca şi mulţi alţii, asta sunt şi aţa vieţii s-ar putea să  mă ducă  în altă parte, dar şi acolo  unde voi fi, tot eu voi rămâne.” (Arderi degeaba) …

„V-aţi fi dat seama că energia nu este doar electrică. Dar ăsta este crezul meu. Păcat că unii mai cred că totul începe şi se termină cu Arderi Degeaba.” (Arderi degeaba)

Adina-Cristinela Ghinescu; Florilegiu – proză; Editura EMMA; Orăștie
Pseudo-prefaţă

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Jurnalistul Dan Orghici

Perioada petrecută în redacţia Expresului de Orăştie s-a constituit într-una extrem de bogată sub aspect publicistic, dar nu numai, ea oferindu-mi posibilitatea de a colabora cu o serie de autori, gazetari sau scriitori, pasionaţi atât de munca depusă cât şi de spaţiul cultural în care îşi desfăşurau activitatea, respectiv zona Orăştiei.

Printre cei pe care am avut bucuria să-i cunosc şi care m-au onorat cu colaborările adresate redacţiei, s-a numărat şi DAN (Gheorghe Constantin)  ORGHICI, autorul unor interesante materiale şi cel care, după plecarea mea din fruntea redacţiei, a preluat conducerea publicaţiei. Perioada colaborării noastre mi-a rămas în amintire prin materiale trimise de DAN(Gheorghe Constantin)   ORGHICI, materiale ce acoperea o plajă largă de domenii, dar care aveau un numitor comun. Fie că era vorba despre scurte ştiri sau notiţe, despre articole de informare sau interviuri, despre eseuri ori despre bucăţi de proză, autorul conferea, voluntar sau involuntar, adevărate valenţe literare fiecărei scrieri. Avea (şi are încă, bineînţeles) un stil de redactare a materialelor ce se află la graniţa dintre literatură şi publicistică, cu o uşoară înclinare a balanţei spre primul domeniu. Stilul nu e întotdeauna privit cu indulgenţă (mulţi afirmă că ar trebui tranşată o prăpastie între literatură şi publicistică), însă oferă un farmec aparte publicaţiilor care se încumetă să-l adopte, mai ales că, în perioada actuală contează, sau ar trebui să conteze, mai mult modul în care oferi informaţia decât rapiditatea cu care o faci publică.

Cunoscându-i experienţa profesională, în calitate de redactor sau colaborator al mai multor publicaţii (redactor al revistei literare online „Visul”, al revistei „Repere Culturale” Orăștie; al ziarului „Expresul de Orăştie”, al publicației creștine „Calea, Adevărul și Viața”;  colaborator al ziarul „Expresul de Hunedoara” şi al „Gazetei de Hunedoara”), dar şi pe cea editorială (el este şi autorul unor volume, precum Vise (ne)însemnate, Orăştie, 2005, Izvoare de timp sub trunchi de vremuri, Orăştie, 2009, Florilegiu-proză scurtă, coautor, Orăştie, 2010, Despărțiri de plural sau ieșiri din sistem-antologie, coordonator Eugen Evu, coautor, Deva, 2010).

Daniel I. Iancu
redactor-şef al publicaţiei Expresul de Orăştie în perioada aprilie – iunie 2009

  ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Când am pus în practică idea de a înființa Expresul de Orăștie,am contat pe colaborarea unor oameni pricepuți în ale scrisului.
Așa a început colaborarea cu Dan Orghici,la început ca redactor apoi ca redactor șef.
Articolele sale pline de conținut au dat consistență publicației.

 

Tordeki Eugen
Director și inițiatorul ziarului Expresul de Orăștie 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Mărturiile unui suflet neobosit

Pentru orăştieni, şi nu numai, cartea d-lui Dan Orghici Fumuri de „palian” reprezintă o mărturie de suflet care ne face să vedem orașul Paliei asemenea unui lăcaş de cultură cu rădăcini adânc înfipte în pământ pur românesc, burgul Paliei fiind aşa cum îl prezintă autorul ,,Oraşul în care trăiesc cu aerul bonom de odinioară, oraşul meu pierdut în praf de istorie, vag parfum de lăcrimioare în amestec fără noimă de praf de molii şi un uşor iz de carte veche, cam asta e. […] Oraşul meu, binecuvântat loc, ce parcă-i străjuit de munţi, păstrează în amintirea străzilor vechi durerea sufletelor pierdute pentru libertatea, pe care în zilele târzii ale toamnei, copacii o plâng. Clădiri obosite de timp ce stau pe străzi și parcă străjuie liniștea absentă a oraşului, frunze-n furtuni neobosite, care zboară pe deasupra frunţii bătrâne a acestuia ca niște fantome. Praf cu aer de nobleţe, praf de anticariat.

Scriitura se constituie ca o punte de legătură între trecut, prezent şi viitor, căci  ,,amintirea trecutului este ca o piatră de hotar pentru viitor. Nu poţi merge mai departe, în cunoaştere, de nu te uiţi la semnele pe care înaintaşii le-au lăsat”  afirma Dan Orghici. Cuvintele cărţii ne îndeamnă să cinstim istoria noastră, să ne preţuim cultura, să ne întărim credinţa în Dumnezeu.

Şcoala – ca o floare deschisă spre lumea înţelepciunii – este preamărită. Dascălii şi părinţii sunt în opinia autorului îngerii păzitori ai copiilor, cei ce fac ca visele pruncilor pe care îi îndrumă să se deschidă ca niște flori de recunoştinţă ce vor continua să dezvolte măreţia locului în care s-au născut.

Lăcaşele de cultură – bibliotecile, bisericile, casa de cultură, şcoala, muzeul, editurile reprezintă pepiniere în care orăştienii fac ca numele Paliei să nu fie uitat, deoarece mintea şi sufletul celor înzestraţi cu înţelepciune duc mai departe setea de cunoaştere.

Poeţi, scriitori, artişti plastici, folclorişti, personalităţi ştiinţifice, tinere speranţe din oraşul Cosînzenei alături de mici întreprinzători, dar şi oameni politici, toţi sunt amintiţi în cartea d-lui Orgihici, deoarece ei sunt animaţi de dorinţa de libertate, democraţie sau patriotism. Aceste calităţi ale celor mai de seamă personalităţi orăştiene vor reprezenta puncte de plecare, dar şi modele pentru generaţia viitoare, căci trebuie să recunoaştem faptul că societatea românească duce în prezent lipsă de modele. Din acest punct de vedere iniţiativa autorului de a prezenta personalităţi locale nu poate fi decât lăudabilă.

Mergând ,,pe drum în sus cu Mântuitorul Isus”  autorul conchide că în viaţă, sufletul omului se deschide spre credinţa adevărată, lăsând lectorului maxima ,,Nimic fără Dumnezeu”, îndemn ce ar trebui urmat de toţi oamenii pentru a trăi în lumina cea adevărată. Sunt amintite astfel numeroase momente din viaţa religioasă a Orăştiei, ce se creionează ca îndemnuri la credinţă.

Spirit civic neobosit, autorul biciuieşte tarele lumii în care trăieşte şi mai ales neputinţa concetăţenilor săi care uită adeseori că omul este o fiinţă socială. Stilul devine pamfletar, observaţiile sarcastice se conturează ca dorinţe la schimbarea în bine.

Ancorat în realitatea timpurilor în care trăieşte autorul nu poate fi indiferent la schimbările din viaţa politică. El acuză politicienii de paie, ironizează sau deplânge figuranţii de carton din societatea românească şi din conducerea locală, însă nu uită să preamărească omul ales ce respectă slujba sa pentru binele poporului. Abordează de asemenea şi problematica votului, îndeamnă oamenii să participe activ la viaţa politică.

Cu siguranţă spiritul neobosit al cârcotaşului cu ,,fumuri de palian” este mereu în căutarea de înălţare spirituală, căci ,,omul caută mereu fericirea, dar unde o găseşte? Sufletul său este însetat de această căutare, dar pentru a o găsi trebuie să fie înţelept…” . Îndemnul meu pentru autor este să rămână asemenea lui Sisif, fericit în eternitatea muncii sale, îndrăzneţ ca Icar, dar mai ales să-şi păstreze mereu iubirea pentru locul natal. Oriunde îl vor purta paşii îi doresc să regăsească mereu drumul spre Itaca, fiindcă va fi împlinit doar ,,înapoi la Orăştie, acolo unde s-a născut timpul”.

Cartea Fumuri de „palian” nu se putea încheia mai bine decât cu o reflexie a ceea ce reprezintă Orăştia pentru autor sau poate pentru fiecare din noi: ,,Avem oameni minunaţi, care puşi la treabă, ar scoate mult din dânşii, avem scriitori, pictori, muzicieni, editori, fotografi, dar nu avem o revistă orăştiană. Avem cântăreţi minunaţi de diferite genuri muzicale, pe scene avem doar romanţe şi muzică populară. Avem dansatori şi trupă de teatru, aveam cândva. Avem o Casă de Cultură (ce-i drept, arată ca acu’ 100 de ani). De ce nu o punem în valoare? Oare de ce nu se uită nimeni în ograda confraţilor de la alte aşezăminte de cultură din judeţ? […]

Avem tineri dornici de afirmare, dar cine să-i bage în seamă dacă nu au afinităţi populare şi populiste. Ne lipseşte, categoric, cultura artei, ne lipsesc cenaclurile, acele minunate locuri de întâlnire şi formare ale actului cultural. Nu avem grandoarea culturii, deoarece totul se face dispersat şi fără finalitate, iar actul de cultură la care nu este invitat un om politic să şi vorbească, nu se regăseşte. Petrecerile mondene ce se doresc spectacole cu iz politic, preschimbă zi de zi actele culturale transformându-le în divertisment ieftin, în circ de prost gust. Lansările de carte sunt ceva la care trebuie să fiu de faţă (poate dă o carte gratis). Teatru şi film vedem în alte localităţi sau poate mai bine la televizor; de este vreo galerie de artă plastică, mă duc ca să mă vadă lumea”.

Dimulescu  Rodica
Redactor – corector  al publicației „Bună ziua, Orăștie”

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Notă de cititor

Îmi este greu să scriu despre cărțile pe care le-am citit – prefer să le port în suflet, să  mă gândesc la ele, să le trimit mai departe în lume. Îmi este greu să scriu despre oamenii lângă care trăiesc – prefer să îi văd în fiecare zi, să schimbăm saluturi și zâmbete, contopindu-ne toți în freamătul blând al orașului.

Și iată că acum asta încerc să fac – să scriu despre o carte și despre un om care ne-a cuprins pe toți in paginile ei. Pe cei maturi , împăcați cu puținul pe care l-au făcut, pe cei aflați la început de drum, cu curajul și credința lor că vor putea face mai mult, cei care alergă și cei care merg încet, cei care visează și cei care nu mai cred în vise, profesorul și muncitorul … noi, oamenii acestui oraș liniștit și cuminte. Am recunoscut străzile, bisericile, locurile și oamenii, am regăsit zgomotul de fiecare zi al orașului și liniștea atâtor inserări, micile denivelări din pavaj, cafenelele, tristețile provinciale. Si întrebările care ne frământa pe fiecare dintre noi, neliniștile și speranțele pe care le purtam ascunse fiecare în suflet.

Poate că acum, după ce am devenit personajele vii ale acestei povești vom putea să ne privim unii pe alții cu mai multa înțelegere, iubind împreună orașul care ne învăluie pe toți in „Fumuri de Palian”.

Cornelia Pistol

 –––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

 

„Cartea e un univers secret, creat de un om înzestrat cu geniu.” (Voltaire)